Nepăsare

Dacă stăteam mereu împreună, cum era?
oare mai tânjeam după tine?
oare o simplă adiere a parfumului tău mă aruncă în infern?
Sau totul era anost. Tu mă sărutai. Eu mă aratam atras.
Joc şi joacă. Foc şi benzină. Noi doi.
alee din becuri sparte. Amintiri şi înţepături de frig
Tot îmi pătrunde în ligamente şi îmi carbonizează sufletul
Tu eşti păcatul originar. Iar eu n-am ce face.
Am îndrăznit să te iubesc.
Iar tu mi-ai arătat de ce eşti în stare.
Miraje. Miraje şi tutun.
Toate astea se învârteau în jur
Epiderma ta mă ducea la colaps.
Atracţie copilărească şi rama realităţii
Mă ataci. Te crezi câştigătoare.
Nu îţi dărâm visele.
Apare şi furtuna.
Te apropii de mine şi mă încătuşezi.
Brusc îşi face apariţia un zâmbet demonic.
Mă crezi neputincios. Ochii tăi trădează.
Trădează lacrimi vărsate. Trădează iubiri uitate.
Trădează ca o să mă laşi aici şi o să mă incendiezi.
Şi mai ales te trădează pe tine.
Hohote şi lacrimi.
Atât îţi mai dau. Te privesc scurt.
Să trec şi de asta.
O să calc peste tine iar.
O să te lovesc. O să te pun la pământ
Şi o să te aprind doar dintr-o privire.
Şi s-a aprins
A început să ardă, să mă învăluie
Şi pe un ultim ţipăt, închid uşa.
Urletele tale…
Îmi ard sufletul. Mă conduc. Mă încântă.
Mă sperie. Mă agită.
Mă doboară. Mă ridică. Mă izgonesc în viaţă.
Nu mă uit în urmă.

© Vartolomei Grigori

În vid

Negru. Un spaţiu gol, infinit – se întinde de-a lungul şi de-a latul meu. Mă privesc şi nu mai am culoare. Sunt deasemenea în alb şi negru. Sunt singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune. Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-un vid infinit, inconştientă şi plină de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare. Uneori, e greu să recunoşti că ai nevoie de ajutor. E greu să recunoşti că ai nevoie de un sfat. E greu să recunoşti că ai nevoie de prieteni. De familie. De toţi cei dragi ţie. Ţi-e greu să spui ‘îmi pare rau’. Ţi-e greu să-i laşi în urmă.

Sunt într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaura neagră, invizibilă. Azi sunt în negru. Azi port doliu pentru suferinţa ta. Azi sunt în depresie. Azi cineva mă întreabă : “Ce ai?” iar eu îi răspund sec: “nimic.” . Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni nu mă poate vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de chipul palid şi speriat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: “Ţi-a fost dor de mine? “.

©` Ioana Popa

Pas de deux

Tăcere, lacrimi uimite de curgerea lor,

peste neştiutul timp din părul ei mătăsos…

Străzi nesfârşite, cu amintiri planând leneşe ca nişte frunze suave…

O toamnă din care să nu-mi amintesc decât trupul ei împărţind aerul în

alb şi roşu,

viu şi mort,

fierbinte şi-ngheţat…

Aştept pe malul unui fluviu bătrân să-mi consum liniştea…

Un neştiut mă-mpinge în apele cenuşii…

Din amintirea acestui gest nu-mi culeg decât sicriul peste care bocetele cad ca nişte bulgări enormi şi inutili…

Daniel Kitu

Minciuna – iadul meu.

Am fost învăţată să nu mint, să sper, să cred că totul va fi bine, dar într-o zi… m-am prăbuşit. Eram confuză, era frig, în jurul meu vedeam doar ceaţa, tremuram şi uşor o lacrimă s-a smuls, fără voia mea a căzut pe obraz şi s-a pierdut usor pe bărbia care tremura încercând să ascundă nesiguranţa.

Am descoperit că de fapt eram în duel cu mine, cu mintea şi gândurile mele. Curând tot mai mulţi fiori aveau să îmi cuprindă trupul blajin, nevinovat, obligat să facă un pas hotărâtor, înainte sau înapoi. Mă aflam defapt pe marginea unei prăpăstii… Puteam să mă condamn singură, sărind în abis, zdrobindu-mi toate visele, dorinţele, plăcerile. Puteam să mă arunc în ghearele adevărului, să mă sfâşie, suportând consecinţele sau puteam să mint, să fiu aplaudată, cineva să îmi întindă o mână să mă ridic, să mă îndemne să nu privesc în gol, ba chiar să îmi laude “confesiunea” spunându-mi : “Cât curaj! Ce voinţă! “. Am ales calea uşoară. Am minţit. Deşi până să iau această decizie sufletul îmi era parcă supus unei torturi, conştiinţa mă chinuia , îmi provocam singură răni adânci, dar senzaţia a dispărut.

Eram fericită. De ce? Pentru că totul era în favoarea mea. Câştigasem parcă un trofeu şi adunam laurii. Nu mă gândeam că nu era luat pe merit ci pur şi simplu mă bucuram de moment… şi în fond era doar o minciună nevinovată spusă de un copil naiv.

Nu după mult timp am fost supusă din nou testului, să aleg calea dreaptă, dar lunga şi dureroasă sau să trişez şi să scurtez drumul? Din nou ispita a fost mare. Am minţit. Şi mi-a plăcut. Deja trecusem la alt nivel. Nu doar că nimic nu mă mai facea să regret, dar făceam planuri cum să îmi îmbunătăţesc tactica, nimeni să nu afle, toţi să continue a-mi fi prieteni.

Aşa că am învăţat să mint, să înşel, să ascund. Nu mai eram eu. Răul îmi guverna trupul şi mintea. Copilul naiv era de fapt un mic demon, parşiv şi rece, cu chip dulce, înduioşător, privire caldă, parcă îţi era imposibil să crezi că o fiinţă atât de pură poate minţi, dar totul era o mască. Minciunile creşteau, se încolăceau, se lipeau de mine iar copilul scăpase totul de sub control. Îi era teamă de ce va urma, vroia parcă să lase totul în urmă şi să fugă departe, atât de departe încât să nu îl cunoască nimeni şi să nu se afle că totul era o înscenare şi că el juca un rol, un rol atât de bine pus la punct încât puteai jura că altcineva era autorul acestor farse. Mi-am spus: “Opreşte-te! Ce faci? Eşti oarbă? Cine ţi-a umbrit gândurile?” şi băteam puternic cu pumnii în tâmple. Capul îmi zvâcnea. Ochii roşii se împăienjeneau. Plângeam şi imploram ca totul să fi fost un vis urât. Să bat din palme şi să mă trezesc. Dar nu era asa. S-a aflat.

Toţi mă priveau ciudat. Se simţea atâta repulsie în jur, privirea lor era plină de ură, dacă le-aş fi putut citi gândurile în acel moment eram sigură că sunau gen: “Pleacă, să nu te mai văd!” , “Nu vrem să ne mai jucăm cu tine, eşti rea. Dispari!”, ” Te urăsc, ne-ai făcut prea mult rău.”, “ Să nu îndrăzneşti să ne priveşti în ochi!”, “ Nu vezi că ne este silă de tine?” şi regretăm, dar degeaba, nimeni nu vroia să mă mai asculte şi să înţeleagă de ce am făcut asta. Faţă de mine cu toţii aveau un sentiment de repulsie. Plângeam, ceream îndurare, milă chiar, aş fi dat orice. Orice, înțelegi? Ca să fie totul ca înainte… Mă izolasem. Eram eu şi cu mine. Îmi reproşam, mă acuzam ,vroiam doar să treacă timpul şi lumea să uite, pentru că se spune că o data cu trecerea timpului toate dispar, dar nu a fost aşa. Era prea grav. Nimeni nu m-a putut ierta. Şi am rămas singură. Tot timpul singură. M-am obişnuit cu ideea şi mi-am spus: “Ce mai ai de pierdut? Joacă şi ultima carte ” şi am luat-o iar pe calea greşită şi am minţit.

Acum sunt mare… sau cel putin aşa îmi place să mă consider, pentru că mereu voi rămâne un copil. Şi mint. Mereu mint. E un viciu. Parcă e singura cale să scap de tot, să mă eliberez de probleme. Am avut mult de pierdut. M-am blestemat, mi-am reproşat mie însămi, m-am torturat dar tot am minţit. E uşor să minţi, şi uneori e chiar necesar, dar se ştie că orice e prea mult strică. Aşa că eu continui să mă lupt cu mine, să încerc să mă schimb, sunt într-o stare malignă, dar am nevoie de cineva care să îmi fie alături, să strig : “AJUTOR !” şi să mi se întindă o mână. Doar atunci voi birui. Mai am o singură speranţă, dragostea. Ea este mai puternică decât orice. Este singura care poate învinge şi singura care mă poate ajuta să mă eliberez de această povară pe care o port pe umeri încă din copilărie, minciuna.

~ Madalina Matei

Pour une amie…

Îţi simt zâmbetul într-o ramă.

Îmi lipseşti, ştiai? Spune, ştiai?

 

Dacă-mi sărut degetele regăsesc parfumul tău

ce din eşarfa-ţi îl sorbeam…

 

Dacă închid ochii mă cufund în palma ta caldă

ce m-ascunde în buclele-ţi zgubilitice…

 

… te-ai schimbat!

 

În fotografie ochii tăi nu se mai văd albaştri…

Mi-e teamă să nu-şi fi pierdut extazul…

Redă-mi-i! Voi avea grijă de ei,

promit!

 

Surd.

Mi-ai răpit cumva ecoul?

Mi s-a părut că ceva-mi lipseşte şi nu ştiam ce!

Dacă ai drum pe aici, adu-mi-l, te rog!

Trebuie să-ţi înapoiez amintirile; le-ai uitat la mine.

 

Îmi lipseşti! … Ştiai?

 

~ Elena Coman ~

Tu şi cu mine.

Nu mă urî pentru ceea ce sunt
Iubeşte-mă pentru ce o să te mint
Nu sunt un romantic
Dar pot fi oricând insensibil
Fără inimă o să te îngrop în propriile-ţi vise
O să te atac, o să mă prefac că simt şi o să te-nving.
O să privesc cum iubirea ţi se coagulează şi rămâne o rană.
O să te folosesc, o să te arunc şi iar o să te folosesc
Totul se face după bunul meu plac
O să fac apel la plăcere
O să te disec. O să te formez.
O să te imprăştii. O să te culeg.
O să te iau şi o să te aprind.
Până la urmă eşti o floare din rai.

© Vartolomei Grigori

Adio, iubitul meu!

 

El se stinge, Ea priveşte

Cum pasii i se-nfunda in ecoul asurzitor al mintii.

Ii stoarce fata de orice vitalitate

Si i-o scurge prin ochi.

Buzele i se usuca calm dar brusc,

Ochii-i se inunda in valuri de matase si cristal

El ii deseneaza pe fata, urma lui,

Ce sfasie firava piele a fetei.

Ii va fi tare dor… de tot.

De intalniri pe-ascuns,

De vorbe dulci si tandre

Ce-i ofereau candva curaj.

De privirea lui intensa,

Ce te-adancea-n inima unui oras.

Un vechi oras al nebuniei,

Si-al Luciferului pazitor,

Si-al ingerilor murdariti

De dorul lui… nemuritor!

…

Si-un ultim tipat a iesit

Din pieptul stins al fetei cu ochii de jad:

“Adio iubitul meu…

Ne vedem in Iad!”

 

Moroianu Luciana

M-AM TREZIT DEODATA INFASURAT IN PIELEA TA STRAVEZIE DE FATA NEBUNA

M-am trezit deodată înfăşurat în pielea ta străvezie de fată nebună

Şi simţeam gustul sărat al mării albastre prin ochi, prin pori,

Prin sentimentele care foşneau a valuri.

Am ieşit în oraş şi lumea se tot uita mirată la mine:

„Cum de poţi purta, băiete, pielea asta de fată tânără ?”

„Eşti indecent, băiete !”,

Iar eu treceam mai departe

Şi-mi încărcam umerii cu tăceri, bătăi de aripi,

Mici crucificări personale…

Străzile străluceau cumplit

Şi mă tot obişnuiam să alunec uşor prin pielea ta străvezie

Care devenea din ce în ce mai mult EU.

Până într-o zi…

Când străzile nu au mai râs de mine.

Oamenii nu m-au mai călcat în picioare…

Un înger trist s-a oprit lângă mine şi mi-a spus:

„Tu eşti altfel acum.

Te-ai mai obişnuit cu aerul, nu-i aşa?”

Şi toţi oamenii îmi zâmbeau, se simţeau acum confortabil cu prezenţa mea…

Iar eu, îngrozit, mi-am dat seama că mă transformasem în EU…

Şi pielea ta frumoasă de fată nebună se pierduse în hăul sufletului meu…

Daniel Kitu

JOACA DE-A TIMPUL

Nu am timp pentru că eu sunt timp,

Nu am timp pentru că eu sunt ore în care alunec zgomotos în uitare,

Nu am timp pentru că eu sunt minute care se tot izbesc în neputință de geamurile minții,

Nu am timp pentru că eu sunt secunde în care învăț să mor

și mă pierd în țărână…

Daniel Kitu

ZGOMOT DE HARTIE RUPTA

E foarte greu când vrei sa ţipi

Dar e un lacăt ce iţi leagă corzile vocale

Nu poţi sa spui nimic

Si interiorul ti se umple de neputinţa

Nu vrei sa răneşti, vrei sa te abţii.

Dar simţi cum, cu fiecare eveniment neplăcut

In suflet ti se umple un pahar cu venin,

Picătura cu picătura.

Pic, pic, pic…

Si la un moment dat se aduna atât de mult încât se varsă

E greu. Te doare. Plângi.

Veninu-ti explodează.

Se prelinge vâscos pe pereţii sufletului.

O greaţa de sine te cuprinde

O greaţa de tine si de rest

Si vrei sa auzi in surdina

Doar zgomotul de hârtie rupta

Si franjuri albi din celuloza cum iţi alunga gândurile meschine.

Moroianu Luciana