Vartejul umbrelor

 

Nu cred in oglindirea gandurilor pe o epiderma,cat de fina si translucida ar fi ea. Nu m-am mai simtit de mult timp asa, parca as fi dormit vreo 3 vesnicii si acum m-am trezit sub zambetul confuz al unei galaxii de altadata. Am uitat, da, am uitat cum e sa privesti totul dincolo de valul de ploaie. In mod normal, n-ar fi vrut sa se dea la o parte chiar la insistentele a o mie de suflete in cautarea adevarului absolute. Cu toate astea ma simt schimbata, ma simt mai buna in masura in care ereticul sentimental din mine o permite.

Ma simt ca un strop de apa sus, deasupra unui vulcan, coplesita de grandoarea lui, usor infricosata ca pot fi distrusa dar in acelasi timp constientizand maretia si unicitatea momentului. Ma simt de parca mi-am scos vechea pereche de aripi dintr-o celula a constiintei in care a zacut timp de 2 iubiri si jumatate…

Imi vad gandul reflectat in oglinzile multiplicate din salonul inimii lui. Il auzeam candva respirand prin mare. La miezul noptii fierbanteala lui ma trezea. Convalescenta isi intindea, timid, etapele in fata. Credeam ca noi, doua umbre ne dadeam in leagan si ne mangaiam scoica vietii.

Nimeni n-a fost de partea ta cand venea vorba sa asisti la şarada umana si te simteai blocat intr-o balta rece de lumina tomnatica. O toamna tarzie si cate un ger bacovian care sa completeze tabloul asta depasit. Fortez limbile unui ceas de bucurii inspre o lovitura fatala catre a 13-a ora. Ma plimb prin camera noastra de altadata si te sorb,te sorb ca pe o cafea dulce-amaruie.

Uneori as vrea sa te spanzur cu o fasie de lumina rece si uitata in regatul neoanelor urbane, inainte de a sterge frenetic raspunsuri fara miez, de a respira Prana ochilor tai goi. Campul personal de lupta e marcat cu saruturi, scrijelit cu revederi si tapetat cu tresariri.

Cat de tarziu s-a facut in mine? Mai stii?  Vidul e generos.

Nu ne va vindeca nicio rana, va sta de-o parte, va sufla peste cicatrici si ne va privi ironic, stiind ca suntem doar o infima parte din cautarea nebuna care isi pierde, cu fiecare secunda, subiectul. Vartejul dintre noi formeaza o coloana din cenusa,fara de sfarsit. Te supui dependentei de alte entitati,iar pe mine ma lasi aici,sa ma zvarcolesc  ca un sarpe Boa batran si orb.

Unde esti?

Tu nu vezi ca suntem niste umbre la distante incomensurabile?

ȘERBAN ALEXANDRA

Soul’s storm

Sentimentul spânzurat de cerul minţii mele,

Mă dezleagă de lanţuri,

Mă dezleagă de blesteme.

 

Mă hrănesc cu speranţe de la sânul unui Dumnezeu apatic mie,

Şi mă încarc cu voci păgâne

Ce-mi insufla răzbunare pe sub gene.

 

Sufletul mi-e decojit în mii şi mii de frunze

Pe care le îmbrac cu dor şi cu durere

Ca pe propria-mi piele murdărită de păcat.

 

Traiesc în monarhia unei minţi hidoase,

Ce îmi dă un imbold roz de a ucide

Ultima urmă fină de visare.

                                                                                                                    

În timp ce zâmbetul îmi ascunde otrava de sub piele,

Caut să scot ace din păpuşile vechi,

Caut să mă scufund în vopseaua amară stropită pe pereţi.

 

Muzele mele oarbe se sting în vapori putrezi de noapte,

Împletindu-se pe braţele mele zgâriate

De spini murali de trandafiri.

 

Agăţându-mă de fiecare cuvânt,

Agit spirite de mult uitate.

Afrodite crucificate în crusta iadului numit pământ,

Mă toarnă-n forma lor perfectă  

Si tot ce mai rămâne e doar fum gros de portocale.

 

Lulu 

VICIILE MELE

 

Au început pe litoral. Sufletul îmi ardea sub un cer de gheață, căutam noaptea ce mă învață să simt. Corpul îmi respira ca un cadavru… Nu simt nimic și poate nu voi putea niciodată. Îmi încălzesc palmele cu un suflu ca de mort, vreau să pot să împing ușor norii, dar sunt prea departe sau eu m-am adâncit prea mult în nimic. Sunt tot aici, cu domnișoara mea, cu colții săi de zahăr ce-mi strică gustul sărat al mării.

Vin valurile și îmi spală noaptea iar eu tot pe jos zac și vreau să zgârii nisipul cu ughii de sidef până dau de suflet. Dar în cele din urmă nu sunt singură. Domnișoara va fi a mea pentru totdeauna, îmi fură furtunile, mă leagănă și mă izbește când am nevoie. Observ pete verzi pe cer, le fur, le strâng în mână, le trântesc peste plămânii mei inocenți și le inspir cu poftă.

Pe drum mă țin de semafoare, veșnic cu aceeași culoare roșie ca de far, cu aceeași domnișoară care mă ține și mă culcă obtuz pe un zid dimensiuni difuze.

„Nu poți să pleci”, îmi spune, fumând țigări din foi scrise de mine, aceleași opere proprii, mereu uitate și veșnic neapreciate. Semaforul se stinge iar eu mă lovesc de dânsa ca de-o stâncă și fug după același tren, cu bagajele din piept și cu aripile mele rupte de aracet îmi caut penele în vagoane și compartimente.

Mereu mi-a plăcut să călătoresc sau să mă distrug cu viciile astea, cu țigările mereu aprinse dar mereu căutând un asfințit în scrum, o liniște, o moarte lentă.

În rochie de seară, Domnișoara viciilor mele îmi face cunoștință cu demonii de sub piele, doar eu și cu ei știm ce mă apasă.

Îmi caut cafeaua, merg agale, fără jenă, cu lumea într-un buzunar rupt. Sunt beată de cofeină, dar tare aș vrea să sorb din noaptea, privită mereu de iriși reci de nicotină.

Ce scriu acum va fi uitat, dar aceleași spirite vor rămâne cu mine și din priviri ne vom da întâlniri.

Cofeina, Nicotina, Alcoolul, Petele mele verzi… de ce suspină?

Revin în vis și vă strig.

 

Andreea Mihalcea