VICIILE MELE

 

Au început pe litoral. Sufletul îmi ardea sub un cer de gheață, căutam noaptea ce mă învață să simt. Corpul îmi respira ca un cadavru… Nu simt nimic și poate nu voi putea niciodată. Îmi încălzesc palmele cu un suflu ca de mort, vreau să pot să împing ușor norii, dar sunt prea departe sau eu m-am adâncit prea mult în nimic. Sunt tot aici, cu domnișoara mea, cu colții săi de zahăr ce-mi strică gustul sărat al mării.

Vin valurile și îmi spală noaptea iar eu tot pe jos zac și vreau să zgârii nisipul cu ughii de sidef până dau de suflet. Dar în cele din urmă nu sunt singură. Domnișoara va fi a mea pentru totdeauna, îmi fură furtunile, mă leagănă și mă izbește când am nevoie. Observ pete verzi pe cer, le fur, le strâng în mână, le trântesc peste plămânii mei inocenți și le inspir cu poftă.

Pe drum mă țin de semafoare, veșnic cu aceeași culoare roșie ca de far, cu aceeași domnișoară care mă ține și mă culcă obtuz pe un zid dimensiuni difuze.

„Nu poți să pleci”, îmi spune, fumând țigări din foi scrise de mine, aceleași opere proprii, mereu uitate și veșnic neapreciate. Semaforul se stinge iar eu mă lovesc de dânsa ca de-o stâncă și fug după același tren, cu bagajele din piept și cu aripile mele rupte de aracet îmi caut penele în vagoane și compartimente.

Mereu mi-a plăcut să călătoresc sau să mă distrug cu viciile astea, cu țigările mereu aprinse dar mereu căutând un asfințit în scrum, o liniște, o moarte lentă.

În rochie de seară, Domnișoara viciilor mele îmi face cunoștință cu demonii de sub piele, doar eu și cu ei știm ce mă apasă.

Îmi caut cafeaua, merg agale, fără jenă, cu lumea într-un buzunar rupt. Sunt beată de cofeină, dar tare aș vrea să sorb din noaptea, privită mereu de iriși reci de nicotină.

Ce scriu acum va fi uitat, dar aceleași spirite vor rămâne cu mine și din priviri ne vom da întâlniri.

Cofeina, Nicotina, Alcoolul, Petele mele verzi… de ce suspină?

Revin în vis și vă strig.

 

Andreea Mihalcea

 

« Scursură cerebrală

Soul’s storm »