Picurând

Mă uit în sus, încercând să pătrund pânza aproape invizbilă a umbrelei şi să simt picăturile de ploaie pe care le aud lovindu-se de mine asemenea valurilor de stânci. Deşi tălpile-mi sunt îngheţate, le simt moi şi încrezătoare. Nu mi-e frig.

Aş vrea doar să pot atinge ploaia, să o cuprind in palme, să o gust cu varful limbii şi apoi să o închistez în sufletul meu. Iubesc cu patimă ploaia! Mi-ar plăcea chiar să fiu umbrela ce întâmpină picăturile grăbite, oprindu-le din cadenţa pătimaşă!

 Dacă închid ochii, mi se pare că merg prin ploaie, o aud, îi simt mirosul, dar eu rămân mereu uscată; orice aş face, ea nu ma udă. Port mereu aceeaşi rochie verde, iar fericirea inexplicabilă ce mă inundă mă face să nu îmi mai doresc nimic…decât să fim doar eu şi ploaia! Să calc pe picături, să le culeg, să le suflu ca şi când ar avea aripi, apoi ele să revină iar şi iar la mine!

Dar iată că deschid ochii… îmi dau seama că m-am înălţat şi nu mai pot atinge apa, tălpile-mi sunt însetate; dar iată că se porneşte ploaia şi, pentru prima dată, simt fiecare strop topindu-se pe pielea mea. Curând voi fi şi eu ca ei…pe pielea altcuiva…

~ Elena Coman ~

Pour une amie…

Îţi simt zâmbetul într-o ramă.

Îmi lipseşti, ştiai? Spune, ştiai?

 

Dacă-mi sărut degetele regăsesc parfumul tău

ce din eşarfa-ţi îl sorbeam…

 

Dacă închid ochii mă cufund în palma ta caldă

ce m-ascunde în buclele-ţi zgubilitice…

 

… te-ai schimbat!

 

În fotografie ochii tăi nu se mai văd albaştri…

Mi-e teamă să nu-şi fi pierdut extazul…

Redă-mi-i! Voi avea grijă de ei,

promit!

 

Surd.

Mi-ai răpit cumva ecoul?

Mi s-a părut că ceva-mi lipseşte şi nu ştiam ce!

Dacă ai drum pe aici, adu-mi-l, te rog!

Trebuie să-ţi înapoiez amintirile; le-ai uitat la mine.

 

Îmi lipseşti! … Ştiai?

 

~ Elena Coman ~

Singură la o şuetă

            Paşi…în capul meu răsunau doar paşii mei pe cimentul obscur. Mă grăbeam spre nu-ştiu-ce destinaţie, care oricum nu ar fi reprezentat finalul călătoriei. Mi-am dat seama că sunt singură. Era atât de linişte…o linişte apăsătoare care nu mă lăsa să respir, simţeam nevoia să mă desprind de trupul meu şi să mă înalţ către idealul înnegurat şi nocturn. Mi-aş fi dorit ca măcar pentru o secundă, pentru un minut să pot privi lumea asta plină de nimicuri înăbuşitoare şi infinite. Am realizat că mă oprisem în faţa unei biserici. Că fusese doar un gest simplu, impropriu sau că acolo a trebuit să mă găsesc la momentul respectiv, nu ştiu, dar poate că nici nu trebuie să ştiu. Nu vroiam să ajung acasă, aşa că primul impuls mi-a îndreptat gândurile spre lăcaşul dinaintea mea. Am intrat. N-aş putea spune cu certitudine ce am simţit acolo, dar o linişte necesară mi s-a aşternut pe pleoape. Am aprins o lumânare. M-am gândit atunci, absurd cred, fără nici un fel de răspuns cum de o simplă flacără aproape neînsemnată poate transmite atâta căldură sufletească şi lumină! Pentru o clipă am încetat să mă mai simt singură! Dar ceasul ticăia la mâna mea ca susurul apei ce curge agale şi netulburată. Am pornit spre… nu aveam idee unde mă duceam. Dar nu aş fi vrut să întâlnesc pe nimeni în acel moment. Mi-a trecut prin cap, foarte vag, dorinţa de a fi ţinută în braţe, dar de către cineva care să nu-mi ceară cuvinte în schimb. Să fie acolo pentru mine şi atât! Însă dezamăgirea îşi croi drum, din nou, către inima mea, căci ştiam că nu există o asemenea fiinţă sau că, cel puţin, eu nu o voi întâlni vreodată. Eram convinsă. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci de ce mă simţeam atât de singură, cu certitudine aş fi ezitat să răspund; nu datorită temerii sau, poate, ruşinii, ci dintr-un motiv banal şi, evident, de necrezut pentru toţi ceilalţi: pentru că nu ştiam de ce mă simţeam astfel! Consider cu tărie că unele lucruri sunt mai presus de orice explicaţie sau element uman posibil, cuvintele ar fi devenit incoerente şi inutile căci scopul lor nu ar face decât să surprindă totul într-o lumină uşor penibilă şi copilărească. Uneori mă frământ zadarnic spre a găsi un sens tuturor acestor furtuni năprasnice pe care doar eu le pot simţi. Însă, alteori sunt convinsă de faptul că unele minuni sau neplăceri fireşti nu trebuie înţelese niciodată. Dacă le-am divulga misterul şi-ar pierde farmecul cu ajutorul căruia provoacă minţile şi inimile noastre în faţa unor evenimente de neimaginat. Ce ar mai însemna bucuria izbânzii din final? Ar mai exista împlinirea interioară de care toţi suntem însetaţi, însă foarte puţini găsesc cu putinţă a o obţine? Dar noi nu cunoaştem simbolistica fericirii şi ni se ia acest drept atunci când devenim impuri, când nu mai credem în ea, când uităm cine suntem, pentru ce existăm şi ce ne dorim. Este în permanenţă un dublu joc cu dublă conotaţie. Nici unul dintre sensuri nu va fi identificat vreodată. Suntem datori să primim darurile sufletului aşa cum vin, ca nişte palme, ori asemenea unor calde sărutări, însă nicicând să mai îndrăznim a nega existenţa unui sentiment mai sincer şi mai diafan decât fericirea. Am senzaţia că m-am desprins de realitate, iar revenirea va fi din ce în ce mai dureroasă. Nimeni, însă, nu mi-a spus vreodată că aş putea alege: să mă întorc sau să rămân. Desigur, mi-e frică. Recunosc şi accept. Nu mi-a fost niciodată mai frică ca acum; şi totuşi ştiam că acest moment va veni. Dar cum aş putea eu şti dacă mai bine îmi va fi aici, unde pot exista cu sufletul la vedere sau acolo, printre mii şi mii de întrebări, numai eu şi cu mine însămi şi gustând câte un strop din sufletul şi mintea celorlalţi? Greu de ales! Până mă voi decide, voi rămâne aici, la umbra unui copac!

~ Elena Coman ~

Dezlegarea vidului de sentimente

Vântul bătea în geamuri..perdelele se mlădiau ca o fantomă fără chip, iar clopoțeii din hol anunțau clipa. În camera din spate, cearceafurile albe stăteau deranjate pe pat de dimineață. O oglindă cât peretele se opunea geamurilor sparte. Copacii murmurau în adâncul apusului. Cerul părea roșu. Era de fapt portocaliu. Și devenea din ce în ce mai gri..negru. Norii vesteau o furtună..Picături mici au început să cadă din cer.

Am fugit și ne-am adăpostit de ploaie. Am intrat repede în casa cea veche în care lemnele stăteau să cadă la fiecare zbucium. Casa era goală, ca deobicei. Am urcat scările și am pășit în camera din spate. Fără să ne gândim la ce se petrecea afară ne-am culcat. Stăteam în pat și ne uitam unul la celălalt. Privirea lui timidă mă cutremura. Se uita la mine. Îi era frig. L-am luat în brațe. Am stat așa câteva momente, timp în care am ascultat melodia lui preferată. Ce tonuri dulci si ce semitonuri colorate!

De fapt erau doar în mintea mea. Nu-mi doream ca noaptea să se sfărșească. Voiam să mai petrec timpul cu el, să-l privesc și să mă privească. Mă atingea..pe chip, pe mână. Îmi plăcea. Un strigăt a deranjat momentul. Nu știam exact ce se auzise. Poate a fost doar o închipuire de-a mea. Am fost distrasă și am uitat ce făceam. Privirea lui era ațintită acum spre trupul meu mic. M-a cuprins deodată, și nici nu realizasem ce urma să se întâmple. Mângâieri, atingeri, sărutări..A trecut o noapte neimaginabilă.. Am rămas ca de fiecare dată îndrăgostită de el, de parfumul lui, de privirea lui. Iubirea mea pentru el e suficient de mare cât să ne cuprindă pe amândoi și restul. Din partea lui nu știu.

Afară încă ploua. El se ridică și se privea în oglindă. Vedea în oglindă ceea ce îi era teamă să vadă dincolo de geamuri. Nu știa dacă trebuia să plece. Sau dacă putea. Îi era teamă. M-am apropiat de el. L-am îmbrățișat. Dispăruse. În oglindă îmi vedeam doar reflexia acum. Totul devenise afon. inodor. insipid. incolor. Încă priveam. Dar nu mai simțeam nimic. Am rămas neclintită câteva ore. Abia mă țineam în picioare. Eram obosită. Tristă. Furioasă. Calmă. În gând călcam vise. În acel moment trăgeam după mine uși de neputințe, ca-ntr-un decor vechi. Melancolia mă înconjura, deși părerile de rău se îndepărtau. Așteptam un semn. Eram în voia eternei îndoieli. Am rămas fidelă instinctelor îngăduitoare cu entuziasmul de a nu mă da bătută.

Noaptea următoare vom fugi din nou de ploaie. Te voi dezlega. Te voi elibera din sentința de a trăi în gândurile mele. Te voi rechema la viata. Vei pătrunde fără teamă, pe un drum neumblat. Să te cuprindă valul iubirii în mister. Iubire in amurg. Să te naști cu aripi și să ajungi la mine. Treci de pragul minții mele. Vreau să exiști!

 

[Și curcubeul a apărut pe cer.]

Alexandra Malinchi

Absentismul Rațiunii

Nu există un criteriu pe baza căruia să poți să afirmi dacă o persoană este fermecătoare sau nu. Bariera emoțională e cea care delimitează îmbinarea perfectă de culoare.Atunci când o vezi, îți dai seama că tot ce simți depășește bariera simțurilor.

Iar tu esti fermecătoare! Pentru că te urmăresc cu mare atenție și de fiecare dată găsesc o altă nuanță în ochii tai, în mișcarea venei și a muchilor de la gât atunci când te uiți cu aroganță la cei din jur, în eșarfa lungă și albă de pe pelerina neagră de catifea, în ridurile fine ale frunții, în buzele tale sângerii. Nu pot. Nu vreau să continui lista.

Te văd, ești lângă mine, în fața mea. Privirea ta mă orbește, glasul tău mă asurzește, parfumul tău îmi sparge aura materialității. Sclipirile din ochii tăi verzi și zâmbetul suav de pe chipul tău pudrat păreau a fi a unui copil captiv în trupul unui adult.

Puterile încă nu m-au părăsit. Vreau să te sărut. Mă apropii de tine și tu nu te împotrivești. Am impresia că de fapt îți dorești să mă retrag. Nu înțeleg. Ce sentimente apasă peste umerii noștri?!

Acum îți pot simți buzele. Pecetea e hotărâtă. Nu mai e scăpare! Ai acceptat. Și plângi. Un sărut umed-îmi stârnește îndoieli. Oare o fi real? De fapt nu știu de ce te-am sărutat. Eu sunt cel care a răpus totul, care ştia în subconştient unde avea să se ajungă.

Plouă. Plouă perfect. Picăturile ne măsoară destrămarea. Nu știu ce simți. Nu știu nici ce simt eu. Poate un sentiment de culpă? O vinovăție acută, dureroasă, aproape palpabilă, la fel de reală ca noi doi. Nici nu știu ce vreau să mai schimb. Poate așa încerc să mă ușurez de povara asta. Știu că ai încercat să mă uiți. Dar din cauza mea ai încercat să devii perfectă. Ai vrut să te ador. Să fii ce voiam eu sa fii. Dar greșești. Eu voiam să-mi arăți că mă iubești. Și mă iubeai. Acum nu știu ce să mai cred. Sau ce să simt. Pe cine urăsc mai mult?
Prefer să te omor în priviri și să îmi doresc pasional un moment de farmec obscur, până ce clipa morții ne va ajunge din urmă. Până când totul se va termina.

Plouă. Și e târziu.

 

 Alexandra Malinchi

Săgeată la ţintar

Femeie,

Suflet demonic într-un trup serafic,

Zăboveşte într-ale lumii ireale

Idealuri.

Se-nchistează în mister,

Aducând vieţii un sens de ne-nţeles:

Femeia!

~ Elena Coman ~

C’est pas une chanson d’amour

-         Stai jos! Te rog să taci şi să mă asculţi! Nu ştiu nici măcar dacă-ţi pasă sau dacă ţi-a păsat vreodată! Dar nu mă mai interesează! A venit rândul tău să asculţi şi să înţelegi că nu întotdeauna ai dreptate! Deşi ştii prea bine cum reuşeşti să amăgeşti pe oricine ţi s-ar ivi în cale, totuşi pari prea mândru ca să te poţi stăpâni! Lasă-mă să cred că nu eşti tu acesta! Minte-mă! Ascunzi atât de multe răutăţi încât mă îngrozeşte faptul că ceea ce iubesc la tine sunt doar nişte ochi negri, mari şi goi ce privesc în neant şi gura cu buze rozalii şi moi ce nu mai e demult a mea! Poate că aşa aş vrea să şi rămână, dar am obosit! Eu trebuie sa fiu tu, iar tu să pretinzi o iluzie; ce joc stupid! Dar ştii că s-a terminat, tu întotdeauna ştii! Te urăsc pentru perfecţiunea ta imperfectă! Te urăsc pentru că te iubesc prea mult! Te urăsc pentru frumuseţea trupului tău puternic conturat, ascunzând indicii numai de mine cunoscute; un trup ce-mi aparţine în totalitate: îţi iubesc gâtul, pieptul, braţele puternice, dar calme, palmele-ţi grave dar îmbătătoare, nasul nici prea mare, nici prea mic… toate vor fi veşnic ale mele! Chiar de mă vei obliga, nu ţi le voi înapoia! Te urăsc pentru şarmul de care te foloseşti pentru a mă înduioşa! Te urăsc pentru vocea ce obişnuia să îmi alinte urechea cu şoapte blânde şi armonioase! Te urăsc pentru felul în care mă atingi, te urăsc pentru sărutarea-ţi însetată şi voluptoasă, te urăsc pentru zâmbetul cu care m-ai cucerit şi mi-ai arătat că există fericirea, te urăsc pentru privirea nonşalantă ce mă trezeşte în zori şi în care se revarsă sentimente pe care numai tu le poţi avea! Te urăsc pentru că te iubesc! Te iubesc pentru că te urăsc! Nimeni vreodată nu mi-a mai făcut atâta rău, dar numai tu poţi să o faci! Mă otrăveşti cu tăcerile tale şi m-ai făcut dependentă de tine! De-asta nu-ţi voi da drumul niciodată! Ciudat fel de a iubi mai ai! Şi nici măcar nu ştiu dacă de fapt mă iubeşti! Oare chiar exişti? Mi-e teamă că tu nu eşti decât în imaginaţia mea şi mă voi trezi cu absenţa prezenţei tale. Şi ştii bine că nu ar fi prima dată! M-ai lăsat singură crezând că ai dispărut; însă ai apărut ca din ceaţă cu un buchet de crini albi şi mi-ai spus că eşti un nenorocit, dar că mă iubeşti. Şi te-am crezut! Cum altfel?! Eşti un mare mincinos! Să nu încetezi vreodată cu minciunile, căci nu te voi mai iubi. Tu nu poţi exista fără toate acestea şi pentru toate acestea eu te iubesc! Şi vei fi al meu pentru totdeauna, însă acum te urăsc! Te urăsc pentru 5 minute, atât cât mi-a luat să-ţi spun toate astea! Cadourile tale cele mai de preţ au fost lacrimile mele; tu eşti un iubit dificil! Dar nu-mi pasă! Te vreau! Te vreau în toată splendoarea ta! Să nu uiţi vreodată că m-ai rănit, dar sărutându-mi rănile mi le-ai umplut cu veninul iubirii tale arzătoare. Prin tine exist! Eşti al meu şi te urăsc pentru asta! Tu eşti perfecţiunea şi armonia lipsurilor şi imperfecţiunii mele! Ţi-am pierdut iubirea, s-a răspândit pretutindeni prin mine! Gata! Acum poţi să pleci! Eşti gol şi fumuriu, nu te mai ai pe tine; rămâi al meu!

EL se repede către EA, o lipeşte de el până ce trupurile lor aproape se contopesc şi o sărută aşa cum numai el are putea să o facă. Rămân îmbrăţişaţi, tăcuţi, privindu-se în ochii ce sugerau o iubire nemărginită ce izvora din ei şi sărutându-se la intervale regulate pentru a se sătura unul de celălalt până la lăsarea întunericului.

~ Elena Coman ~