Vartejul umbrelor

 

Nu cred in oglindirea gandurilor pe o epiderma,cat de fina si translucida ar fi ea. Nu m-am mai simtit de mult timp asa, parca as fi dormit vreo 3 vesnicii si acum m-am trezit sub zambetul confuz al unei galaxii de altadata. Am uitat, da, am uitat cum e sa privesti totul dincolo de valul de ploaie. In mod normal, n-ar fi vrut sa se dea la o parte chiar la insistentele a o mie de suflete in cautarea adevarului absolute. Cu toate astea ma simt schimbata, ma simt mai buna in masura in care ereticul sentimental din mine o permite.

Ma simt ca un strop de apa sus, deasupra unui vulcan, coplesita de grandoarea lui, usor infricosata ca pot fi distrusa dar in acelasi timp constientizand maretia si unicitatea momentului. Ma simt de parca mi-am scos vechea pereche de aripi dintr-o celula a constiintei in care a zacut timp de 2 iubiri si jumatate…

Imi vad gandul reflectat in oglinzile multiplicate din salonul inimii lui. Il auzeam candva respirand prin mare. La miezul noptii fierbanteala lui ma trezea. Convalescenta isi intindea, timid, etapele in fata. Credeam ca noi, doua umbre ne dadeam in leagan si ne mangaiam scoica vietii.

Nimeni n-a fost de partea ta cand venea vorba sa asisti la şarada umana si te simteai blocat intr-o balta rece de lumina tomnatica. O toamna tarzie si cate un ger bacovian care sa completeze tabloul asta depasit. Fortez limbile unui ceas de bucurii inspre o lovitura fatala catre a 13-a ora. Ma plimb prin camera noastra de altadata si te sorb,te sorb ca pe o cafea dulce-amaruie.

Uneori as vrea sa te spanzur cu o fasie de lumina rece si uitata in regatul neoanelor urbane, inainte de a sterge frenetic raspunsuri fara miez, de a respira Prana ochilor tai goi. Campul personal de lupta e marcat cu saruturi, scrijelit cu revederi si tapetat cu tresariri.

Cat de tarziu s-a facut in mine? Mai stii?  Vidul e generos.

Nu ne va vindeca nicio rana, va sta de-o parte, va sufla peste cicatrici si ne va privi ironic, stiind ca suntem doar o infima parte din cautarea nebuna care isi pierde, cu fiecare secunda, subiectul. Vartejul dintre noi formeaza o coloana din cenusa,fara de sfarsit. Te supui dependentei de alte entitati,iar pe mine ma lasi aici,sa ma zvarcolesc  ca un sarpe Boa batran si orb.

Unde esti?

Tu nu vezi ca suntem niste umbre la distante incomensurabile?

ȘERBAN ALEXANDRA

VICIILE MELE

 

Au început pe litoral. Sufletul îmi ardea sub un cer de gheață, căutam noaptea ce mă învață să simt. Corpul îmi respira ca un cadavru… Nu simt nimic și poate nu voi putea niciodată. Îmi încălzesc palmele cu un suflu ca de mort, vreau să pot să împing ușor norii, dar sunt prea departe sau eu m-am adâncit prea mult în nimic. Sunt tot aici, cu domnișoara mea, cu colții săi de zahăr ce-mi strică gustul sărat al mării.

Vin valurile și îmi spală noaptea iar eu tot pe jos zac și vreau să zgârii nisipul cu ughii de sidef până dau de suflet. Dar în cele din urmă nu sunt singură. Domnișoara va fi a mea pentru totdeauna, îmi fură furtunile, mă leagănă și mă izbește când am nevoie. Observ pete verzi pe cer, le fur, le strâng în mână, le trântesc peste plămânii mei inocenți și le inspir cu poftă.

Pe drum mă țin de semafoare, veșnic cu aceeași culoare roșie ca de far, cu aceeași domnișoară care mă ține și mă culcă obtuz pe un zid dimensiuni difuze.

„Nu poți să pleci”, îmi spune, fumând țigări din foi scrise de mine, aceleași opere proprii, mereu uitate și veșnic neapreciate. Semaforul se stinge iar eu mă lovesc de dânsa ca de-o stâncă și fug după același tren, cu bagajele din piept și cu aripile mele rupte de aracet îmi caut penele în vagoane și compartimente.

Mereu mi-a plăcut să călătoresc sau să mă distrug cu viciile astea, cu țigările mereu aprinse dar mereu căutând un asfințit în scrum, o liniște, o moarte lentă.

În rochie de seară, Domnișoara viciilor mele îmi face cunoștință cu demonii de sub piele, doar eu și cu ei știm ce mă apasă.

Îmi caut cafeaua, merg agale, fără jenă, cu lumea într-un buzunar rupt. Sunt beată de cofeină, dar tare aș vrea să sorb din noaptea, privită mereu de iriși reci de nicotină.

Ce scriu acum va fi uitat, dar aceleași spirite vor rămâne cu mine și din priviri ne vom da întâlniri.

Cofeina, Nicotina, Alcoolul, Petele mele verzi… de ce suspină?

Revin în vis și vă strig.

 

Andreea Mihalcea

 

MANIFEST PERSONAL

SUNT în căutarea unui loc privat, un refugiu cu ziduri masive între care să mă izolez și să constitui biografia unei păsări Phoenix.

NU-mi mai găsesc rădăcinile, simt doar cum putrezesc pe pământul sterp, ruptă și tratată cu substanțe toxice care se depun consistent peste toate organele mele și care îmi paralizează capacitatea de-a plânge.

TREBUIE să mă cenzurez, să-mi înec erosul solar care arde nebun în mine, să deviez de la aspirațiile către bunăvoință și franchețe în favoarea scopurilor și jocurilor neortodoxe? Dar mai bine merg până la capăt și mă programez pe autodistrugere.

SESIZEZ fluxul proaspăt și bolnăvicios de tentant al regresului, ciclotimia, anxietatea care, în final, duc la transparență, pasivitate, lipsă de motivație, lipsă de tot, lipsă, gol, nud.

MI-AM PLANIFICAT să risipesc tot frumosul și acum stau leneșă și felin pe un fotoliu, așteptându-vă pe întuneric, amuzată de expresia voastră stângace pe care o veți avea, încercând să furați ceva ce nu există. Au rămas doar tenebrele cortexului care își vor lansa în curând apocalipsa.

V-AȚI JUCAT cu proiectul unui hibrid monstruos… De ce-ați vrut să experimentați inconștienți de rezultate?

NU AR TREBUI să îmi zgâriați zăbrelele și să mă provocați tocmai acum, fiindcă dacă îmi impun pot fi ce este mai rău pentru specia umană. Dar, probabil, nici nu ar trebui să mă identific cu o fiară care, până la urmă, va sfârși dresată conform manualului.

ÎMI ESTE DOR DE MINE, defensivă și expusă, sensibilă la mângâierile selenare și fascinată de cumulonibușii comestibili și deformați. Din moment ce elixirul fragilității s-a absorbit, o să ies din circuit.

NU VOI PURTA TITLUL de competitor. Prefer să privesc ataraxic, din scaunul autorului obiectiv, comicul și infinitul dinamism al personajelor.

În încheiere, mă retrag în cercul meu perfect ermetic, în fabrica de idei, acompaniată de autorii decedați ale căror teorii mă mențin la un nivel psihic rezonabil, purtând monologuri interminabile, păstrându-mi principiile și pe mine. Pe baza unor cugetări aprofundate în negura nopților, concluzionez continuu, într-un stil elevat, întrebările gen: CE SUNT EU? CINE SUNTEȚI VOI? CE NAIBA AȚI FĂCUT CU LUMEA MEA???

© BELLA CODREANU

***

***

Salut!

Nuuuu… sunt bine,

Chiar sunt bine.

Nu tremur,

Nu mi-e frică.

NU MĂ CREDE!!!

Palmele îndură cu silă

densitatea trăsăturilor faciale

care se contorsionează prin prosop.

Vor să mă deconspire…

Las un mozaic de fond de ten…

și îmi șterg zâmbetul elastic.

La picioare se împrăștie granule de plastic.

CRUD – CRUD – CRUD!!!

Îi reproșez tabloului meu nud…

Acopăr oglinda fiindcă aveam un tic.

Mă așez pe fotoliu și privesc retrospectiv.

Mâna fină și glacial de simetrică

Se descurcă lent și inteligent din părul meu.

Secundarul și sunetul ieftin de foarfecă

injectează timpului morfină.

În final, reflexia mea îmi disecă pupilele și orgoliul.

Oglinda e jignitor de sinceră…

Urăsc oglinzile!

Ce să mai urăsc?

Urăsc cerul!

Pentru că nu va fi niciodată al meu.

Acum doar aștept ca fanta mormântului

să se coaguleze,

iar eu să ajung acolo unde merit…

Scuze, iar am vorbit despre mine…

Tu ce mai faci???

© BELLA CODREANU

Ruleta ascunsa a timpului

Și toate par să fi trecut,

par atât de puține..

Dar sunt la infinit !

Un ocean nesfârșit de probleme,
minciuni și amintiri arse de flacăra necruțătoare a timpului.
Și toate par să fi trecut,
dar sunt abia la început !
Alte minciuni fac slalom printre câteva clipe scurte de adevăr.
Un univers numai al nostru.
O pădure în care putem fi dezbrăcați de sentimente.
Un lac în care ne putem privi chipurile murdărite de tot ce-a fost,
până cand vom pleca dezgustați undeva unde nu ne vede nimeni.
Dar unde?
Iar setea de adevăr va scoate tot răul din noi, făcându-ne să ne înghițim propriul venin…
ca să murim.
Să murim și să înviem într-un trup perfect, sub un alt nume.
Și nu ne vom cunoaște niciodată.

FOCSA IRINA, clasa a VI-a, C.N. “GH. M. MURGOCI”

Prima atingere.

Simt prima atingere răsunând în neantul gândirii mele…
Îmi aduc aminte de primul zâmbet
ca de o rană nesfârșită ce mi-a frăgezit pielea…
Port tatuat pe obraz primul sărut,
Aștept cu fiecare clipă momentul revederii,
Vreau ca simpla noastră idilă
ce ne-a cuprins sufletele de copii
să putrezească ușor ca o portocală stricată,
să nu regăsesc nimic din ce am fost și voi fi,
să nu primesc nici simplul la revedere;
Vreau ca inima să-mi păstreze
Imaginea ta, ca o cameră cenzurată
De pereții vineții ai tristeții…
Și un singur lucru mai important decât orice,
chiar decât tot ce ai visat sau ai sperat…
Să rămân amintirea nebună
a unei trăiri copilărești
și să mă sparg ca un pahar de cristal
în străfundurile inimii tale,
prinț al reveriilor mele,
îngerul suferinței și mesagerul durerii
din care mi-am hrănit sufletul răpus.
Nu vreau să-ți mai văd ochii mirobolanți
în lumina cețoasă a minciunii!
Te vreau ca ieri,
apostolul nevăzut al unei fericiri pe care nu am găsit-o niciodata !

*Bădilă Diana,

cl. a VI-a,

C.N. ”GH.M. MURGOCI” BRĂILA

Obsesie

Nu vrei să ne zgâriem printre corali?
Avem timp; luna se va oxida abia pe 15.
Am pus stelele în cutia de gablonzuri
Iar sărutul tău îl port şi acum ca o camee.
Muşc din excesul corolei de azalee
Şi adorm suav între constrângeri ascuţite.
Mă ascund ca un copil, printre şuviţe,
Speriat de cum fulgeră şi tună.
Ia-mă de mână, îneacă-mă în gene
Cu un sărut de noapte bună.
Punct mort.
De acum sunt în letargie până mâine…
Până azi…
Până acum…
Când iţi revăd haosul hipnotic al cyanului.
Apar efectele coreei, râd nervos şi imatur.
Tu eşti viciu, sedativ, letal şi tot ce este pur.

*Codreanu Isabella

Iarna asta, am îmbătrânit.

Este un adevăr, și mă simt straniu spunându-l cuiva încadrat comod în mintea unui copil. Însă tu ești singura care a întrebat.

Nu aș fi tăcut dacă erai interesată de minciună – la urma urmei, valsez în pereche cu ea de când am început să urăsc fețele lipsite de sclipire și stoarse de feeria unui zîmbet ce vibrează de euforie naivă. Văd cum se prăbușește încetișor credința lor în haină de aur și cum timpul moare în colivia lor. Atunci când timp nu mai e, omul e rătăcit… prins între un răsărit și un apus… Ziua lui e noaptea fără amor fierbinte, iar vârsta se cutremură în cutiuța ei. Vârsta nu e fizic, e dispoziție pentru ei. Și deși pare irațional, continua căutare de anotimp al fericirii este singura picătură de vin după care plânge gâtul lor.

Și știi ce? Speranța lor e o iluzie, ca dansanta imagine a unei sticle pline, pe care o vede un bețiv însetat, însă tu ai numi-o minciună. Îmi spui că nu-ți place de ea și pare rea. Personajelor tale preferate le-ar fi crescut nasul sau înroșit obrajii dacă o pronunțau, însă pentru cei care rîvnesc spre chicotitul tău e doar o frumoasă îngînare a coșmarului pe care ți l-ar striga adevărul. Ca tu să fii fericită. Dar nu pari să înțelegi.

Tu, ca un copil, ai visul ahtiat după puritatea ta, ale noastre însă au divorțat de noi, luîndu-și pălăria prăfuită din cuierul negru și spunându-ne un adevăr care ne-ar face să ne dorim să fim surzi și departe.

Îmi strigi din spate că sunt o mincinoasă și că nu am suflet. Te înșeli, e tot aici, pe vîrful genelor mele, dar e bătut de adevăruri izbitoare și reci, iar acum are ochi de gheață, care se topesc doar la auzul celor care au supraviețuit unui vis spulberat și unui fapt direct, și e disperat după minciunile lor sigure și calde… Pentru că în lipsă de clipă, își caută un alt frumos în care să creadă, și lângă care să-i cadă mintea lin în somn.

Ce știu eu despre adevăr?
Totul, și nimic. Dar știu că nu e pentru tine…

Constanta Rosca
Liceul Teoretic „Orizont” Chisinau, clasa a VIII-a A
Republica Moldova

MUGURII UNUI TIMP NOU

Mugurii unui timp  nou

Au răsărit, au înflorit  dintr-o rană deschisă.

Totul a început …

eu și cu mine…

Noi am crescut și noi vom rămâne împreună astfel pe veci.

Teroarea aleargă sub un soare rece,

Se uită la tine, la dinții de oțel conturați într-un zâmbet despotic,

Aruncați violent pe un perete

Ce nu dispare niciodată.

Mă culc obtuz pe un zid de dimensiuni difuze

Niciodată nu ai vrut să mă susții…

M-ai lăsat  să îmi adun rămășițele stacojii,

Urme ale crimei vechi.

Te-am considerat perfect

Când plangeai,

Când vroiai,

Când mă omorai…

Și am vrut totul de la tine

Să fii crucifixul meu

Sau…

poate vrei să mă țintești în schimb,

Pe mine în lemn păgân ?

Și pe lenjeria albă a cărnii și a destinului

Te-ai așezat și ai rămas în mintea mea,

Perfect cum erai

Cu toate ca m-ai părăsit

Sau am vrut eu să te sugrum

Cu tot ce aveam?

Te-ai ascuns în umbră și tu, precum un criminal

Mi-ai pictat supunerea

Pe un cer umbrit.

M-ai ștrangulat,

Am reușit să respir…

M-ai  tăiat cu totul,

M-am adunat

Și în cele din urmă, tot noi am rămas…

Eu și cu mine.

MIHALCEA ANDREEA

Cine e de vină ?

Picătura de pe o căpșună explodează. Se împrăștie, o acoperă, se evaporă.

Așa ți se întâmplă când ajungi în fața ușii, e seară. Totul e normal… Doar o zi groaznică.  Nu poți intra, suni un prieten care oricum nu-ți răspunde, te mai plimbi puțin, dar asta oricum nu-ți folosește  la nimic. Nu-ți este atenuată furtuna, ești gata să cedezi în interior, să te manifești în exterior.

E un sentiment care te chinuie și nu e ură, pentru că nu ai simțit ura niciodată; nu poate fi nici acum, pentru ca începuturile sunt frumoase, iar acum te chinui. Ai auzit câteva conversații despre gelozie. Nu e clar că te regăsești, dar nu e nici cert că în momentul ăsta nu e ea cea care te împiedică să-ți îndeplinești rutina zilnică.

Aer proaspăt și acea speranță care te vrăjește… Acel soare care dă rozul fructului crud, trecător, bineînțeles, la fel de trecător ca momentul tău de răbufnire.

Picătura e uscată, nu ștearsă definitiv. Și totuși, mai liniștit, cauți cheia, deschizi… ai intrat… Buna seara!

Corina Dabija