Existenta

În viaţa cotidiană ne izbim de persoane diferite, de tipuri pshihologice mai mult sau mai puţin interesante.Într-o viziune mai abstractă , am considerat că există două tipuri de oameni : introvertit , concentrat sau obsedat pe propriile trăiri interioare , cu o fire mai retrasă ; si extravertit, un tip pshihologic caracterizat prin proiectarea tendinţelor psihice interioare asupra lumii înconjurătoare prin exteriorizarea sentimentelor. Pe scurt , sociabilitate.Scriu această lucrare pentru a realiza eu însumi ce este viaţa si din ce este compusă ea. Şi ajung la o concluzie cognoscibilă şi proprie.Viaţa este o proiecţie a minţii perpendiculară pe planul realităţii.Destinele noastre sunt mai degrabă determinate de obiectele intereselor noastre sau de o fiinţă lăuntrică, şi astfel suntem îndemnaţi să înţelegem totul în sensul propriului nostru tip.Privim viaţa prin prisma cunoştiinţelor noastre, dar ce se întâmplă când suntem într-o situaţie atât de depresivă încât pe obraji se preling lacrimi greoaie, când sufletul se înalţă la cer cu aripi de oţel, înţeapă norii şi din ei se scurge o ploaie uşoară cu sânge…sau poate atunci când plutim într-o stare de beatitudine?Oare acest lucru ne modifică modul în care gândim şi acţionăm, suntem sub influenţa unor narcotice ale vieţii?
Rog cititorul să îşi analizeze propriile experienţe şi să se gândească la propriul său mod în care reacţionează la mediul înconjurător. Revenind la o primă idee, existenţa a două tipuri de oameni mă face să simt că aparţin unui “cuiva”, realizez că fac parte din mecanismul introversiei.Faptul că există aceste două tipuri, este un lucru de mult cunoscut, dar nu m-a frapat decât recent , m-a determinat să caut mai multe informaţii despre acest subiect, să privesc reflecţia scormonitoare a gânditorului şi să mă gandesc eu însumi la aceste lucruri.COGITO ERGO SUM!-Cuget deci exist-. Aceasta este unica certitudine acceptată de filozoful Rene Decartes.
Privesc cerul , o ţesătură în care se încifrează hieroglife veşnice.Acesta este martorul tuturor acţiunilor noastre, locul unde întreg universul îşi are sălaşul, astfel el devine un arbore inversat, împlântându-şi radăcinile în cer şi întinzându-şi ramurile peste tot pământul.Iar omul trăieşte în propria sa lume…
Nu vreau să stârnesc confuzie prin intermediul acestei lucrări,vreau să clarific existenţa omului… este oare posibil?Sunt dominată de sentimente contradictorii , la o vârstă fragedă îmi este poate cu neputinţă să caracterizez viaţa în raport cu omul, dar există riscul serios de a recurge la formulări paradoxale.Lucrarea de faţă este scrisă în viziunea unei creştine. Oare Dumnezeu este doar o ficţiune a omului săvârşită în nevoia sa de alinare, de a şti că aparţine “cuiva” şi că există o divinitate ce nu ne va lăsa pradă haosului? Ne va proteja şi mângâia?
Prietenii şi familia îmi alină acestă suferinţă , simt că aparţin unui colectiv , uit de propriile idei şi devin om. Trăiesc făra să ştiu de unde provin şi de ce.. şi îmi caut alinarea în poezie, relizez că există o comuniune om-natura-Dumnezeu.. chiar şi din poeziile lui Eminescu. Şi, momentan, mă liniştesc.Privesc figuri de argilă însufleţite de iubire faţă de oameni, natură sau divinitate.Sufletul este un creator, activitatea sa zămislitoare rămâne ascunsă şi enigmatică, chiar şi după moarte.Gândim în propriul nostru spaţiu , un spaţiu destinat cugetului şi nici eu , nici tu , cititorule, nu suntem singuri într-un neant copleşitor ci suntem împăcaţi cu faptul că luăm propriile noastre decizii ce ne afectează viaţa pozitiv sau negativ.Este oare cineva cu noi, în propra noastră conştienţă să ne ajute , sau suntem doar păcăliţi de acestă prezenţă?
Eu mă simt totuşi singură, cad pradă unei singurătăţi veşnice, voi scăpa atunci când voi descoperi adevărul vieţii.Musc dintr-o coaja de suferinta. Dar tu?

Mihalcea A.

Nu mai vreau sa fiu!

A trecut de atunci mult prea mult

Si eu tot simt.

Parca a fost ieri,

Parca toti cei din jur mint

Azi nu ma misca nimic,

Nici slove-n tipar rosu  lichid, azi

Nu  privesc la nimic.

Atata timp cat si cel mai mic detaliu,

E mai viu decat lumea din mine.

Ochii imi alearga peste nori ,peste hotare

Ma inchin si inchin un pahar cu venin

Zilei de azi.

Tu stii.

Te-am lasat sa vii sa imi cutremuri luna

Si setea  ta pentru lacrimi amare

Eu am pictat-o in cuvinte.

Totul arde sub un cer de gheata

Tu  ai zgariat cu unghii de sidef

Intr-o inima fara prea multa minte

Firele de par se jucau in asfintit

Nu  vreau  sa pasesc din nou pe aleile de ieri

Ma lovesc de tine  ca de-o stanca.

Caut asfintit in scrum

Si ca o  nebuna  eu  adun,

Toate Amintirile  de pe alee.

Dar in zadar..

Parca ma simt si ajung la sfarsit

Dar vezi in plus ma ridic din cearsaf unde am atipit

Tip..Urlu si ma zvarcolesc ,

Ma doare.Plang.

Aprind o tigara..Si te strig..Eu nu mai vreau nimic.

Nici cuvant, nici somn,

Nici stare, nici gand, nici zgomot,

Nici culoare.

Vreau sa se termine aici,

Vreau sa se termine odata!

Vreau sa traiesc fara nisipul din clepsidra.

Pleaca

Caci eu nu mai vreau sa fiu.

Mihalcea A.

Dezgust pentru sine

Tu respiri numele Mantuitorului tau in ora de nevoie ?

Si gusti vina daca aroma ar trebui sa iti aminteasca de lacomia pentru

Implicare ,Insinuare si  Neomenire  , pana nu poti minti in continuare?

In aceasta mare a turbulentelor , pana sa vina o Cortina rosie , sa se apropie de tine gata

De omor ..

Hraneste-mi  ploaia  , Tu

Pentru ca mi-e sete pentru dragostea ta  ce-mi danseaza  amenintator deasupra  cerului Pasinuii.

Hraneste-mi  ploaia , caci cu tine ma afund intr-un  abis al viciilor

Caci fara tine viata mea nu este decat un carnaval  grotesc.

M-am asezat sub umbra ta  , si te-am lasat

Sa tipi

Sa urli

Sa te rasucesti ,

Pana ti-ai intins bratele si m-ai incorsetat , m-ai sugrumat

Pana din ochi mi-au curs valuri de deznadejde  si am zburat

Cu aripi de aracet ..

Catre cer.. Imi caut penele.

Voind sa te las in urma cu totul,

Sa lacrimez cu ochi fara pleoape,

Totul este un joc pentru tine? Trebuie sa eviti esecul  atunci  cand

Adevaratele culori iti vor sangera

Tot ce faci  este in numele ReaVointei  si a lucrurilor ce nu imi sunt necesare

Am  o pofta teribila…pentru tine, pentru dezastrul tau

Vreau sa ma atinga

Sa ma distruga  pana cand in zbor vor veni demonii mei

…Cu ei fac dragoste sub pielea asta ce imi place sa o numesc

Casa.

Si acum mai mult ca niciodata sper sa nu cad acolo unde DESTUL

Nu va fi niciodata la fel ca la inceput.

Lumea mea arde de dorul tau.

Lasa-ma  incet..sa  ard , sa mor.

Mihalcea A.