Ador să…

  

Ador să văd cum zilele trec, iar vin şi pleacă 

Ador cum vocea ta în lacrimi se îneacă,

Ador să aud cum totul parca în corzi de vioară plânge,

Ador că te-am lăsat în urmă dar nu mă mai întorc.

Ador să simt fericirea des…

Ador să simt cum încet, încet trăiesc.   

Ador să te vad fericita,  

Ador să te văd în braţele mele

Ador să plec, să uit de tot şi să iubesc.

Ador să mă prefac om,  

Ador că acum te uiţi speriată când scriu, 

Ador că iubirea pentru tine nu se mai întoarce,

Ador că trebuie sa ştii debia acum totul…

Ador să te ştiu fericită,   

Şi ţi-am mai spus ceva…

Ador să fac ceea ce fac! 

Ador că nu mă crezi niciodată.

Vartolomei Grigori  

Când ești o mașinuță de tinichea boțită…

De vreme ce ești o mașinuță de tinichea boțită, Cosînzeano, cum mai porți basmul prin clipe fără să fii acea firavă asemănare a lui cu omul?
Oh, ești un om! Ești pe deasupra și femeie. Ești absolut. Dar omul nu e, omul trăiește tânăr în atacul de cord al plumburiului de cincizeci de ani, ce visează că fosta soție îi înșiră tigăncușe sub creștet și sub inimă, dar inima lui nu mai e, sau nu mai fuge …

Omul îmbătrânește și-și întinde cearșaful alb peste pieptul dezgolit și înghețat. E încă tânăr…
Omul iubește cimentul din pereții dormitorului pentru că patima lui i-a topit, dar nu știe dacă e acasă.
Omul a fost briza promisă unei fete ce se juca cu chibriturile – pruncul ai cărui ochi nu i-au mai cîntat. „Nu există decît  o singură greșeală:  teama de a greși!”  – Georg Hegel

… sau de a te defini, colorându-te drept un roșu greșit;
… de-a fi greșeala și valul în plus, ce-a scufundat ruginitul vas în care zăboveau doi amorezi, iar apoi și-a spart suflul pentru a se ridica în atmosferă și a pluti.

Nu vrea încă să i se spargă visul, deși știe că mâine va absorbi lumina toată, și că mai toți copiii vor prinde a încărca câmpul comun și împărțit prin ruptură al iubirii fără a fi cunoscut ce înseamnă să chicotești la soare. Dar mâine va veni, mâine e acum, acum e când norul își sfâșie materia înainte de a capitula în fața astrului. Mai e timp. Mai e timp pentru a ploua, pentru a plânge în viteză și a pleca din cer.  Norul va plânge sărat, cu estetica unui val  iar apoi, șuvoiul brun de pe pământ nu va ști de ce nu poate fi val din nou… Dacă societatea ar fi un lanț trofic, omul ar fi consumat de idee. Nu ar aștepta să-i fie sparte oasele de porțelan – le va sparge singur. Așa, societatea se va extazia mai repede atunci când ideea e la majoratul și la sfârșitul ei, încheierea cvartetului de magie pentru transformarea ei în cutiuța de tinichea, de unde va ieși minunea…

Tu, Cosînzeano, ești de tinichea. Ești minune. Ești om. Iar omul e pâlpâirea dintre realitate și vis, când spațiul nu e al lui, iar timpul a evadat. Omul nu e aici, omul e între apus și sinistru, și e teatrul de război dintre ele.

Tic-tac. Tic-tac.

Pînă la explozie a mai rămas: o lume.

`Constance Roșca

Lumea între vis și realitate

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca

Ruleta ascunsa a timpului

Și toate par să fi trecut,

par atât de puține..

Dar sunt la infinit !

Un ocean nesfârșit de probleme,
minciuni și amintiri arse de flacăra necruțătoare a timpului.
Și toate par să fi trecut,
dar sunt abia la început !
Alte minciuni fac slalom printre câteva clipe scurte de adevăr.
Un univers numai al nostru.
O pădure în care putem fi dezbrăcați de sentimente.
Un lac în care ne putem privi chipurile murdărite de tot ce-a fost,
până cand vom pleca dezgustați undeva unde nu ne vede nimeni.
Dar unde?
Iar setea de adevăr va scoate tot răul din noi, făcându-ne să ne înghițim propriul venin…
ca să murim.
Să murim și să înviem într-un trup perfect, sub un alt nume.
Și nu ne vom cunoaște niciodată.

FOCSA IRINA, clasa a VI-a, C.N. “GH. M. MURGOCI”

Foc, glume si fum

Este dorinţa in armonie cu prădătorul

Eşti tu sau poate eu

Sau poate te-am înţeles greşit

Sau poate perceput neuronal necinstit.

Nu te-am cântărit, te-am luat de-a gata

Trebuie să mă fac şi să fiu tribut

Şi să iti iau sau să-mi dai totul

Trebuie să fie barbut şi chiar şotron

Orice şi cum, oricând şi oriunde

Nu mai eşti nimic,

Eşti cenusa unei scântei

Flacăra vie din cavoul inimii de vise

Eşti reprezentarea lipsei unui obiect.

Viaţa in culmea morţii şi descânt de clipă

Glume şi fum şi chiar final.

Vartolomei Grigori

Prima atingere.

Simt prima atingere răsunând în neantul gândirii mele…
Îmi aduc aminte de primul zâmbet
ca de o rană nesfârșită ce mi-a frăgezit pielea…
Port tatuat pe obraz primul sărut,
Aștept cu fiecare clipă momentul revederii,
Vreau ca simpla noastră idilă
ce ne-a cuprins sufletele de copii
să putrezească ușor ca o portocală stricată,
să nu regăsesc nimic din ce am fost și voi fi,
să nu primesc nici simplul la revedere;
Vreau ca inima să-mi păstreze
Imaginea ta, ca o cameră cenzurată
De pereții vineții ai tristeții…
Și un singur lucru mai important decât orice,
chiar decât tot ce ai visat sau ai sperat…
Să rămân amintirea nebună
a unei trăiri copilărești
și să mă sparg ca un pahar de cristal
în străfundurile inimii tale,
prinț al reveriilor mele,
îngerul suferinței și mesagerul durerii
din care mi-am hrănit sufletul răpus.
Nu vreau să-ți mai văd ochii mirobolanți
în lumina cețoasă a minciunii!
Te vreau ca ieri,
apostolul nevăzut al unei fericiri pe care nu am găsit-o niciodata !

*Bădilă Diana,

cl. a VI-a,

C.N. ”GH.M. MURGOCI” BRĂILA

Obsesie

Nu vrei să ne zgâriem printre corali?
Avem timp; luna se va oxida abia pe 15.
Am pus stelele în cutia de gablonzuri
Iar sărutul tău îl port şi acum ca o camee.
Muşc din excesul corolei de azalee
Şi adorm suav între constrângeri ascuţite.
Mă ascund ca un copil, printre şuviţe,
Speriat de cum fulgeră şi tună.
Ia-mă de mână, îneacă-mă în gene
Cu un sărut de noapte bună.
Punct mort.
De acum sunt în letargie până mâine…
Până azi…
Până acum…
Când iţi revăd haosul hipnotic al cyanului.
Apar efectele coreei, râd nervos şi imatur.
Tu eşti viciu, sedativ, letal şi tot ce este pur.

*Codreanu Isabella

Sentiment murdar

Esti doar un obstacol
Tu esti tu…
Iar eu…vreau realitate
Miros de pulbere fina
Iti explodeaza simturile…
Emotiile te scot la iveala.
Te miri si vrei sa ma concepi.
Nu te obosi sa intelegi, nu te obosi sa ma crezi,
Nu te obosi sa treci totul in abstract
Nu te obosi sa mai visezi
Traieste’ti clipa, joaca-ti sentimentele
Inima ta e pot-ul si in sange ai zarurile
Victoria nu este totul
Atunci de ce tu si nu alta?
De ce iubire in loc de soare si lumina?
Stop !
Miros de pulbere fina
Si benzina in ochii tai.
Iubirea incendiara si dorinta carnala.
Apar ochii de copil prin gratii de vise.
Viata vesnica si moarte usoara.
Esti numai tu.
Esti demon iar inima-mi iti este cusca
Esti copila dar sufletul ti-e murdar.
Esti prima mea greseala dar ultima alegere corecta.

© Vartolomei Grigori