Ador să…

  

Ador să văd cum zilele trec, iar vin şi pleacă 

Ador cum vocea ta în lacrimi se îneacă,

Ador să aud cum totul parca în corzi de vioară plânge,

Ador că te-am lăsat în urmă dar nu mă mai întorc.

Ador să simt fericirea des…

Ador să simt cum încet, încet trăiesc.   

Ador să te vad fericita,  

Ador să te văd în braţele mele

Ador să plec, să uit de tot şi să iubesc.

Ador să mă prefac om,  

Ador că acum te uiţi speriată când scriu, 

Ador că iubirea pentru tine nu se mai întoarce,

Ador că trebuie sa ştii debia acum totul…

Ador să te ştiu fericită,   

Şi ţi-am mai spus ceva…

Ador să fac ceea ce fac! 

Ador că nu mă crezi niciodată.

Vartolomei Grigori  

Când ești o mașinuță de tinichea boțită…

De vreme ce ești o mașinuță de tinichea boțită, Cosînzeano, cum mai porți basmul prin clipe fără să fii acea firavă asemănare a lui cu omul?
Oh, ești un om! Ești pe deasupra și femeie. Ești absolut. Dar omul nu e, omul trăiește tânăr în atacul de cord al plumburiului de cincizeci de ani, ce visează că fosta soție îi înșiră tigăncușe sub creștet și sub inimă, dar inima lui nu mai e, sau nu mai fuge …

Omul îmbătrânește și-și întinde cearșaful alb peste pieptul dezgolit și înghețat. E încă tânăr…
Omul iubește cimentul din pereții dormitorului pentru că patima lui i-a topit, dar nu știe dacă e acasă.
Omul a fost briza promisă unei fete ce se juca cu chibriturile – pruncul ai cărui ochi nu i-au mai cîntat. „Nu există decît  o singură greșeală:  teama de a greși!”  – Georg Hegel

… sau de a te defini, colorându-te drept un roșu greșit;
… de-a fi greșeala și valul în plus, ce-a scufundat ruginitul vas în care zăboveau doi amorezi, iar apoi și-a spart suflul pentru a se ridica în atmosferă și a pluti.

Nu vrea încă să i se spargă visul, deși știe că mâine va absorbi lumina toată, și că mai toți copiii vor prinde a încărca câmpul comun și împărțit prin ruptură al iubirii fără a fi cunoscut ce înseamnă să chicotești la soare. Dar mâine va veni, mâine e acum, acum e când norul își sfâșie materia înainte de a capitula în fața astrului. Mai e timp. Mai e timp pentru a ploua, pentru a plânge în viteză și a pleca din cer.  Norul va plânge sărat, cu estetica unui val  iar apoi, șuvoiul brun de pe pământ nu va ști de ce nu poate fi val din nou… Dacă societatea ar fi un lanț trofic, omul ar fi consumat de idee. Nu ar aștepta să-i fie sparte oasele de porțelan – le va sparge singur. Așa, societatea se va extazia mai repede atunci când ideea e la majoratul și la sfârșitul ei, încheierea cvartetului de magie pentru transformarea ei în cutiuța de tinichea, de unde va ieși minunea…

Tu, Cosînzeano, ești de tinichea. Ești minune. Ești om. Iar omul e pâlpâirea dintre realitate și vis, când spațiul nu e al lui, iar timpul a evadat. Omul nu e aici, omul e între apus și sinistru, și e teatrul de război dintre ele.

Tic-tac. Tic-tac.

Pînă la explozie a mai rămas: o lume.

`Constance Roșca

Lumea între vis și realitate

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca

***

***

Salut!

Nuuuu… sunt bine,

Chiar sunt bine.

Nu tremur,

Nu mi-e frică.

NU MĂ CREDE!!!

Palmele îndură cu silă

densitatea trăsăturilor faciale

care se contorsionează prin prosop.

Vor să mă deconspire…

Las un mozaic de fond de ten…

și îmi șterg zâmbetul elastic.

La picioare se împrăștie granule de plastic.

CRUD – CRUD – CRUD!!!

Îi reproșez tabloului meu nud…

Acopăr oglinda fiindcă aveam un tic.

Mă așez pe fotoliu și privesc retrospectiv.

Mâna fină și glacial de simetrică

Se descurcă lent și inteligent din părul meu.

Secundarul și sunetul ieftin de foarfecă

injectează timpului morfină.

În final, reflexia mea îmi disecă pupilele și orgoliul.

Oglinda e jignitor de sinceră…

Urăsc oglinzile!

Ce să mai urăsc?

Urăsc cerul!

Pentru că nu va fi niciodată al meu.

Acum doar aștept ca fanta mormântului

să se coaguleze,

iar eu să ajung acolo unde merit…

Scuze, iar am vorbit despre mine…

Tu ce mai faci???

© BELLA CODREANU

MUGURII UNUI TIMP NOU

Mugurii unui timp  nou

Au răsărit, au înflorit  dintr-o rană deschisă.

Totul a început …

eu și cu mine…

Noi am crescut și noi vom rămâne împreună astfel pe veci.

Teroarea aleargă sub un soare rece,

Se uită la tine, la dinții de oțel conturați într-un zâmbet despotic,

Aruncați violent pe un perete

Ce nu dispare niciodată.

Mă culc obtuz pe un zid de dimensiuni difuze

Niciodată nu ai vrut să mă susții…

M-ai lăsat  să îmi adun rămășițele stacojii,

Urme ale crimei vechi.

Te-am considerat perfect

Când plangeai,

Când vroiai,

Când mă omorai…

Și am vrut totul de la tine

Să fii crucifixul meu

Sau…

poate vrei să mă țintești în schimb,

Pe mine în lemn păgân ?

Și pe lenjeria albă a cărnii și a destinului

Te-ai așezat și ai rămas în mintea mea,

Perfect cum erai

Cu toate ca m-ai părăsit

Sau am vrut eu să te sugrum

Cu tot ce aveam?

Te-ai ascuns în umbră și tu, precum un criminal

Mi-ai pictat supunerea

Pe un cer umbrit.

M-ai ștrangulat,

Am reușit să respir…

M-ai  tăiat cu totul,

M-am adunat

Și în cele din urmă, tot noi am rămas…

Eu și cu mine.

MIHALCEA ANDREEA

TENISII UNUI DEMON ADOLESCENT

Ma intorc cu simtamantul spre nimic si cu respiratia spre abis. Hoinaresc prin noaptea cea fara de sfarsit.Tenisii mei sunt rupti si murdari de praful in care putrezeste orasul. Alerg intr-una pentru ca daca ma opresc secundele tuturor fiintelor ma vor lovi si ma vor rapune. N-as vrea sa folosesc fraze filozofice, dar viata e o permanenta fuga care duce la final spre apocalipsa sufletului. Nu inteleg de ce fiecare are tendinta sa se agate de un lucru oricat de marunt pentru a scapa. Caci niciunul nu are scapare.

Linia orizontului se schimba si o data cu ea apar aurolele boreale de care ma prind ca de un skate-board. Imi consolidez barajul interior, spun o rugaciune adresata zeului meu favorit, acea figura uitata de timp, spatiu si lumina, apoi ma trezesc in mijlocul drumului pe betonul incins, in care tocurile doamnelor in trecere au lasat mozaicuri interesante. Ma descalt si umblu in varfurile degetelor, simtind cum caldura invadeaza trupul. In acel moment, Dumnezeu are o satisfactie, vazandu-ma cum simt adevarata durere fizica si spirituala. Intorc privirea si vad perechea de tenisi alergand si strigand : “M-am plictisit de parerile si de trupul tau! Cu tine am batatorit viata si pentru ce??…Nu vreau sa mor cu tine!”  NU. Privesc in jos. Nu mai sunt in stare de nimic. Pana si tenisii m-au abandonat, atunci de ce sa mai am curajul sa aspir la o fiinta omeneasca care sa ma stranga in brate. E complet aiurea.

Oare chiar sunt un demon cu suflet de adolescent? Sau poate un stigmat al unei puteri supranaturale. Dar acum am puterea de a iesi din noapte, de a urla inspre cer cautand raspunsuri, dar nu garanteaza nimeni ca ecoul nu se va auzi abia peste mult timp, spunand: „Care era intrebarea?”. Si atunci ar incepe jocul de sah al existentei. Eu sunt pionul, iar mana invizibila ma manevreaza dupa bunul plac. E o chestiune de noroc sa nimeresti in locul potrivita si viata sa nu-ti spuna cu un zambet plin de sarcasm „sah-mat”. Nu incerc sa caut raspunsuri la toate aceste intrebari, fiindca asa mi-as consuma energia intr-un mod inutil, iar respiratia sacadata ar deveni un adevarat mormant al trairilor.

Probabil imi capsez trupul in metastaze si vad cum ura creste in mine mai rau ca temperatura in termometru. Probabil sunt propriul meu demon, care distruge totul in jurul lui, de la sentimente pana la o pereche de tenisi colorati.

SERBAN ALEXANDRA

All about me.

 

All about me.

 

Pe buze înca iţi simt gustul

Corpul şi sufletul meu înca poarta amprenta ta

Ai muscat din conştiinţa mea

Ai alimentat pacatul

Şi ai fugit.

M-ai lasat aici să nu pot sa fiu eu

M-ai învaţat sa exist doar cu tine.

Nu ştiu sa te iubesc

Dar îti închin un pahar de lacrimi

Îl închin pentru toate inimile pe care le-ai frânt.

Nu eşti usor de gasit in aglomeraţia din sufletul meu

Te caut prin amintiri,

Şi te mai gasesc cateodata,

Când îţi aprinzi ţigara,

Pentru ca fumul pe care îl scoţi e roşu.

Ştiu ca ai plecat

Pentru că te alimentam cu fericire

Când tu-mi dădeai doar suferinţă

Şi ştiu ce vrei…

Mă vrei în genunchi

Aducându-ţi un buchet de flori de mac

Şi paharul de lacrimi pe care îl meriţi

Mă vrei vulnerabila

Pentru ca Tu să mă poţi controla

Să ne împletim spiritele

Printe florile sălbatice de pe câmpul minţii mele

Să-mi dai echilibrul de care am nevoie,

Să fim una şi aceeaşi fiinţa

Mereu.

Să pot sa-ţi simt gustul acrişor

Să-ţi văd conturul ochilor albaştrii.

Să nu te desprinzi de mine

Ca notele dintr-o coarda de chitara

Să nu te ofileşti niciodata

Să fim una si aceeaşi fiinta nula.

 

[Doar o confesiune către alter ego-ul meu]

Moroianu Luciana

ZGOMOT DE HARTIE RUPTA

E foarte greu când vrei sa ţipi

Dar e un lacăt ce iţi leagă corzile vocale

Nu poţi sa spui nimic

Si interiorul ti se umple de neputinţa

Nu vrei sa răneşti, vrei sa te abţii.

Dar simţi cum, cu fiecare eveniment neplăcut

In suflet ti se umple un pahar cu venin,

Picătura cu picătura.

Pic, pic, pic…

Si la un moment dat se aduna atât de mult încât se varsă

E greu. Te doare. Plângi.

Veninu-ti explodează.

Se prelinge vâscos pe pereţii sufletului.

O greaţa de sine te cuprinde

O greaţa de tine si de rest

Si vrei sa auzi in surdina

Doar zgomotul de hârtie rupta

Si franjuri albi din celuloza cum iţi alunga gândurile meschine.

Moroianu Luciana

MANSARDA VISELOR

Stăm.

Şi ascultam cum inimile noastre cresc
Sub aburii fierbinţi,
Lemn de cireş înconjurând trupurile noastre inocente,
Aşternuturi proaspete ne aşteaptă,
Vise calde încolţesc prin ale noastre minţi
Si s-aşteptam sa tipe freamătul din interior
Sa explodeze-n nori pufoşi
Sa curgă praf de stele peste noi
Tu stropi de apa pleoscăind
Eu foc trosnind fierbinte
Mă stingi.
Eu te usuc.
Mirosul de cireş revine !
Alunga draperiile,
Ce-acoperă fereastra,
Alunga-mi frica de necunoscut,
Lasă Soarele sa mă-ntregească.
Arunca-ma-n mansarda viselor
Sa nu ieşim de-aici decât…
EU foc, TU apa…
Si atât.

Moroianu Luciana

ANUNT IMPORTANT!!!!!!!!

AM REUSIT SA EDITEZ PE PAGINA BLOGULUI!!! HI HI HI!!! Am modificat textele de sub masina de scris. Ganditi-va urgent la un concurs!!!! PROFU,