Nu cred in oglindirea gandurilor pe o epiderma,cat de fina si translucida ar fi ea. Nu m-am mai simtit de mult timp asa, parca as fi dormit vreo 3 vesnicii si acum m-am trezit sub zambetul confuz al unei galaxii de altadata. Am uitat, da, am uitat cum e sa privesti totul dincolo de valul de ploaie. In mod normal, n-ar fi vrut sa se dea la o parte chiar la insistentele a o mie de suflete in cautarea adevarului absolute. Cu toate astea ma simt schimbata, ma simt mai buna in masura in care ereticul sentimental din mine o permite.

Ma simt ca un strop de apa sus, deasupra unui vulcan, coplesita de grandoarea lui, usor infricosata ca pot fi distrusa dar in acelasi timp constientizand maretia si unicitatea momentului. Ma simt de parca mi-am scos vechea pereche de aripi dintr-o celula a constiintei in care a zacut timp de 2 iubiri si jumatate…

Imi vad gandul reflectat in oglinzile multiplicate din salonul inimii lui. Il auzeam candva respirand prin mare. La miezul noptii fierbanteala lui ma trezea. Convalescenta isi intindea, timid, etapele in fata. Credeam ca noi, doua umbre ne dadeam in leagan si ne mangaiam scoica vietii.

Nimeni n-a fost de partea ta cand venea vorba sa asisti la şarada umana si te simteai blocat intr-o balta rece de lumina tomnatica. O toamna tarzie si cate un ger bacovian care sa completeze tabloul asta depasit. Fortez limbile unui ceas de bucurii inspre o lovitura fatala catre a 13-a ora. Ma plimb prin camera noastra de altadata si te sorb,te sorb ca pe o cafea dulce-amaruie.

Uneori as vrea sa te spanzur cu o fasie de lumina rece si uitata in regatul neoanelor urbane, inainte de a sterge frenetic raspunsuri fara miez, de a respira Prana ochilor tai goi. Campul personal de lupta e marcat cu saruturi, scrijelit cu revederi si tapetat cu tresariri.

Cat de tarziu s-a facut in mine? Mai stii?  Vidul e generos.

Nu ne va vindeca nicio rana, va sta de-o parte, va sufla peste cicatrici si ne va privi ironic, stiind ca suntem doar o infima parte din cautarea nebuna care isi pierde, cu fiecare secunda, subiectul. Vartejul dintre noi formeaza o coloana din cenusa,fara de sfarsit. Te supui dependentei de alte entitati,iar pe mine ma lasi aici,sa ma zvarcolesc  ca un sarpe Boa batran si orb.

Unde esti?

Tu nu vezi ca suntem niste umbre la distante incomensurabile?

ȘERBAN ALEXANDRA

Sentimentul spânzurat de cerul minţii mele,

Mă dezleagă de lanţuri,

Mă dezleagă de blesteme.

Mă hrănesc cu speranţe de la sânul unui Dumnezeu apatic mie,

Şi mă încarc cu voci păgâne

Ce-mi insufla răzbunare pe sub gene.

Sufletul mi-e decojit în mii şi mii de frunze

Pe care le îmbrac cu dor şi cu durere

Ca pe propria-mi piele murdărită de păcat.

Traiesc în monarhia unei minţi hidoase,

Ce îmi dă un imbold roz de a ucide

Ultima urmă fină de visare.

În timp ce zâmbetul îmi ascunde otrava de sub piele,

Caut să scot ace din păpuşile vechi,

Caut să mă scufund în vopseaua amară stropită pe pereţi.

Muzele mele oarbe se sting în vapori putrezi de noapte,

Împletindu-se pe braţele mele zgâriate

De spini murali de trandafiri.

Agăţându-mă de fiecare cuvânt,

Agit spirite de mult uitate.

Afrodite crucificate în crusta iadului numit pământ,

Mă toarnă-n forma lor perfectă  

Si tot ce mai rămâne e doar fum gros de portocale.

Lulu 

Au început pe litoral. Sufletul îmi ardea sub un cer de gheață, căutam noaptea ce mă învață să simt. Corpul îmi respira ca un cadavru… Nu simt nimic și poate nu voi putea niciodată. Îmi încălzesc palmele cu un suflu ca de mort, vreau să pot să împing ușor norii, dar sunt prea departe sau eu m-am adâncit prea mult în nimic. Sunt tot aici, cu domnișoara mea, cu colții săi de zahăr ce-mi strică gustul sărat al mării.

Vin valurile și îmi spală noaptea iar eu tot pe jos zac și vreau să zgârii nisipul cu ughii de sidef până dau de suflet. Dar în cele din urmă nu sunt singură. Domnișoara va fi a mea pentru totdeauna, îmi fură furtunile, mă leagănă și mă izbește când am nevoie. Observ pete verzi pe cer, le fur, le strâng în mână, le trântesc peste plămânii mei inocenți și le inspir cu poftă.

Pe drum mă țin de semafoare, veșnic cu aceeași culoare roșie ca de far, cu aceeași domnișoară care mă ține și mă culcă obtuz pe un zid dimensiuni difuze.

„Nu poți să pleci”, îmi spune, fumând țigări din foi scrise de mine, aceleași opere proprii, mereu uitate și veșnic neapreciate. Semaforul se stinge iar eu mă lovesc de dânsa ca de-o stâncă și fug după același tren, cu bagajele din piept și cu aripile mele rupte de aracet îmi caut penele în vagoane și compartimente.

Mereu mi-a plăcut să călătoresc sau să mă distrug cu viciile astea, cu țigările mereu aprinse dar mereu căutând un asfințit în scrum, o liniște, o moarte lentă.

În rochie de seară, Domnișoara viciilor mele îmi face cunoștință cu demonii de sub piele, doar eu și cu ei știm ce mă apasă.

Îmi caut cafeaua, merg agale, fără jenă, cu lumea într-un buzunar rupt. Sunt beată de cofeină, dar tare aș vrea să sorb din noaptea, privită mereu de iriși reci de nicotină.

Ce scriu acum va fi uitat, dar aceleași spirite vor rămâne cu mine și din priviri ne vom da întâlniri.

Cofeina, Nicotina, Alcoolul, Petele mele verzi… de ce suspină?

Revin în vis și vă strig.

Andreea Mihalcea

Da, tu eşti!

Tu cea cu flori ţesute strâmb, în carnea ochilor din suflet!

Cauţi fericirea în sânge,

El îţi suflă-n vene leacul vieţii,

Pe care tu îl alimentezi cu durere.

Unde ai ajuns?!?

Ai urcat până la nori.

Acum îi guşti.

Ştiu… sunt dulci!

Acum de ce ai picat?

Ochii tăi înceţoşaţi sunt gata de decolare,

Corpul ţi se topeşte.

Ce ai de oferit?!?

Dansezi, agăţându-te de filamentul becului unei idei pierdute în poala soarelui

Până şi lumina focului îţi face jocul.

Te urasc!

Ceaiul de cireşe acre înca îţi mototoleşte figura perfectă.

Vitalitatea ta îmi ameţeşte simţurile.

Eşti ca sucul de lămâie stoarsă în pupile albăstrui.

Tu eşti viaţă pe băţ!

Haotic îmi desenezi linii de grafit pe faţă.

Mi-ai plâns ghemotoace de lacrimi.

Acum zâmbetul ţi-e putred de fum.

Asta e tot?

Lulu

Verdele primăvăratic închis în coşmarul culorilor,

Uitat printre vise şi morţi,

Într-o cameră fară flori.

Sentimentul…

Ascuns şi el în crăpătura din perete.

Sufletul atinge puctul de fierbere al sângelui

Visul?!?

Pierdut la poker într-o zi de joi,

O zi cu amurg topit.

Lulu

SUNT în căutarea unui loc privat, un refugiu cu ziduri masive între care să mă izolez și să constitui biografia unei păsări Phoenix.

NU-mi mai găsesc rădăcinile, simt doar cum putrezesc pe pământul sterp, ruptă și tratată cu substanțe toxice care se depun consistent peste toate organele mele și care îmi paralizează capacitatea de-a plânge.

TREBUIE să mă cenzurez, să-mi înec erosul solar care arde nebun în mine, să deviez de la aspirațiile către bunăvoință și franchețe în favoarea scopurilor și jocurilor neortodoxe? Dar mai bine merg până la capăt și mă programez pe autodistrugere.

SESIZEZ fluxul proaspăt și bolnăvicios de tentant al regresului, ciclotimia, anxietatea care, în final, duc la transparență, pasivitate, lipsă de motivație, lipsă de tot, lipsă, gol, nud.

MI-AM PLANIFICAT să risipesc tot frumosul și acum stau leneșă și felin pe un fotoliu, așteptându-vă pe întuneric, amuzată de expresia voastră stângace pe care o veți avea, încercând să furați ceva ce nu există. Au rămas doar tenebrele cortexului care își vor lansa în curând apocalipsa.

V-AȚI JUCAT cu proiectul unui hibrid monstruos… De ce-ați vrut să experimentați inconștienți de rezultate?

NU AR TREBUI să îmi zgâriați zăbrelele și să mă provocați tocmai acum, fiindcă dacă îmi impun pot fi ce este mai rău pentru specia umană. Dar, probabil, nici nu ar trebui să mă identific cu o fiară care, până la urmă, va sfârși dresată conform manualului.

ÎMI ESTE DOR DE MINE, defensivă și expusă, sensibilă la mângâierile selenare și fascinată de cumulonibușii comestibili și deformați. Din moment ce elixirul fragilității s-a absorbit, o să ies din circuit.

NU VOI PURTA TITLUL de competitor. Prefer să privesc ataraxic, din scaunul autorului obiectiv, comicul și infinitul dinamism al personajelor.

În încheiere, mă retrag în cercul meu perfect ermetic, în fabrica de idei, acompaniată de autorii decedați ale căror teorii mă mențin la un nivel psihic rezonabil, purtând monologuri interminabile, păstrându-mi principiile și pe mine. Pe baza unor cugetări aprofundate în negura nopților, concluzionez continuu, într-un stil elevat, întrebările gen: CE SUNT EU? CINE SUNTEȚI VOI? CE NAIBA AȚI FĂCUT CU LUMEA MEA???

© BELLA CODREANU

Ador să văd cum zilele trec, iar vin şi pleacă 

De vreme ce ești o mașinuță de tinichea boțită, Cosînzeano, cum mai porți basmul prin clipe fără să fii acea firavă asemănare a lui cu omul?
Oh, ești un om! Ești pe deasupra și femeie. Ești absolut. Dar omul nu e, omul trăiește tânăr în atacul de cord al plumburiului de cincizeci de ani, ce visează că fosta soție îi înșiră tigăncușe sub creștet și sub inimă, dar inima lui nu mai e, sau nu mai fuge …

Omul îmbătrânește și-și întinde cearșaful alb peste pieptul dezgolit și înghețat. E încă tânăr…
Omul iubește cimentul din pereții dormitorului pentru că patima lui i-a topit, dar nu știe dacă e acasă.
Omul a fost briza promisă unei fete ce se juca cu chibriturile – pruncul ai cărui ochi nu i-au mai cîntat. „Nu există decît  o singură greșeală:  teama de a greși!”  – Georg Hegel

… sau de a te defini, colorându-te drept un roșu greșit;
… de-a fi greșeala și valul în plus, ce-a scufundat ruginitul vas în care zăboveau doi amorezi, iar apoi și-a spart suflul pentru a se ridica în atmosferă și a pluti.

Nu vrea încă să i se spargă visul, deși știe că mâine va absorbi lumina toată, și că mai toți copiii vor prinde a încărca câmpul comun și împărțit prin ruptură al iubirii fără a fi cunoscut ce înseamnă să chicotești la soare. Dar mâine va veni, mâine e acum, acum e când norul își sfâșie materia înainte de a capitula în fața astrului. Mai e timp. Mai e timp pentru a ploua, pentru a plânge în viteză și a pleca din cer.  Norul va plânge sărat, cu estetica unui val  iar apoi, șuvoiul brun de pe pământ nu va ști de ce nu poate fi val din nou… Dacă societatea ar fi un lanț trofic, omul ar fi consumat de idee. Nu ar aștepta să-i fie sparte oasele de porțelan – le va sparge singur. Așa, societatea se va extazia mai repede atunci când ideea e la majoratul și la sfârșitul ei, încheierea cvartetului de magie pentru transformarea ei în cutiuța de tinichea, de unde va ieși minunea…

Tu, Cosînzeano, ești de tinichea. Ești minune. Ești om. Iar omul e pâlpâirea dintre realitate și vis, când spațiul nu e al lui, iar timpul a evadat. Omul nu e aici, omul e între apus și sinistru, și e teatrul de război dintre ele.

Tic-tac. Tic-tac.

Pînă la explozie a mai rămas: o lume.

`Constance Roșca

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca

Salut!

Nuuuu… sunt bine,

Chiar sunt bine.

Nu tremur,

Nu mi-e frică.

NU MĂ CREDE!!!

Palmele îndură cu silă

densitatea trăsăturilor faciale

care se contorsionează prin prosop.

Vor să mă deconspire…

Las un mozaic de fond de ten…

și îmi șterg zâmbetul elastic.

La picioare se împrăștie granule de plastic.

CRUD – CRUD – CRUD!!!

Îi reproșez tabloului meu nud…

Acopăr oglinda fiindcă aveam un tic.

Mă așez pe fotoliu și privesc retrospectiv.

Mâna fină și glacial de simetrică

Se descurcă lent și inteligent din părul meu.

Secundarul și sunetul ieftin de foarfecă

injectează timpului morfină.

În final, reflexia mea îmi disecă pupilele și orgoliul.

Oglinda e jignitor de sinceră…

Urăsc oglinzile!

Ce să mai urăsc?

Urăsc cerul!

Pentru că nu va fi niciodată al meu.

Acum doar aștept ca fanta mormântului

să se coaguleze,

iar eu să ajung acolo unde merit…

Scuze, iar am vorbit despre mine…

Tu ce mai faci???

© BELLA CODREANU