Lumea între vis și realitate

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca

Obsesie

Nu vrei să ne zgâriem printre corali?
Avem timp; luna se va oxida abia pe 15.
Am pus stelele în cutia de gablonzuri
Iar sărutul tău îl port şi acum ca o camee.
Muşc din excesul corolei de azalee
Şi adorm suav între constrângeri ascuţite.
Mă ascund ca un copil, printre şuviţe,
Speriat de cum fulgeră şi tună.
Ia-mă de mână, îneacă-mă în gene
Cu un sărut de noapte bună.
Punct mort.
De acum sunt în letargie până mâine…
Până azi…
Până acum…
Când iţi revăd haosul hipnotic al cyanului.
Apar efectele coreei, râd nervos şi imatur.
Tu eşti viciu, sedativ, letal şi tot ce este pur.

*Codreanu Isabella

Iarna asta, am îmbătrânit.

Este un adevăr, și mă simt straniu spunându-l cuiva încadrat comod în mintea unui copil. Însă tu ești singura care a întrebat.

Nu aș fi tăcut dacă erai interesată de minciună – la urma urmei, valsez în pereche cu ea de când am început să urăsc fețele lipsite de sclipire și stoarse de feeria unui zîmbet ce vibrează de euforie naivă. Văd cum se prăbușește încetișor credința lor în haină de aur și cum timpul moare în colivia lor. Atunci când timp nu mai e, omul e rătăcit… prins între un răsărit și un apus… Ziua lui e noaptea fără amor fierbinte, iar vârsta se cutremură în cutiuța ei. Vârsta nu e fizic, e dispoziție pentru ei. Și deși pare irațional, continua căutare de anotimp al fericirii este singura picătură de vin după care plânge gâtul lor.

Și știi ce? Speranța lor e o iluzie, ca dansanta imagine a unei sticle pline, pe care o vede un bețiv însetat, însă tu ai numi-o minciună. Îmi spui că nu-ți place de ea și pare rea. Personajelor tale preferate le-ar fi crescut nasul sau înroșit obrajii dacă o pronunțau, însă pentru cei care rîvnesc spre chicotitul tău e doar o frumoasă îngînare a coșmarului pe care ți l-ar striga adevărul. Ca tu să fii fericită. Dar nu pari să înțelegi.

Tu, ca un copil, ai visul ahtiat după puritatea ta, ale noastre însă au divorțat de noi, luîndu-și pălăria prăfuită din cuierul negru și spunându-ne un adevăr care ne-ar face să ne dorim să fim surzi și departe.

Îmi strigi din spate că sunt o mincinoasă și că nu am suflet. Te înșeli, e tot aici, pe vîrful genelor mele, dar e bătut de adevăruri izbitoare și reci, iar acum are ochi de gheață, care se topesc doar la auzul celor care au supraviețuit unui vis spulberat și unui fapt direct, și e disperat după minciunile lor sigure și calde… Pentru că în lipsă de clipă, își caută un alt frumos în care să creadă, și lângă care să-i cadă mintea lin în somn.

Ce știu eu despre adevăr?
Totul, și nimic. Dar știu că nu e pentru tine…

Constanta Rosca
Liceul Teoretic „Orizont” Chisinau, clasa a VIII-a A
Republica Moldova

Picurând

Mă uit în sus, încercând să pătrund pânza aproape invizbilă a umbrelei şi să simt picăturile de ploaie pe care le aud lovindu-se de mine asemenea valurilor de stânci. Deşi tălpile-mi sunt îngheţate, le simt moi şi încrezătoare. Nu mi-e frig.

Aş vrea doar să pot atinge ploaia, să o cuprind in palme, să o gust cu varful limbii şi apoi să o închistez în sufletul meu. Iubesc cu patimă ploaia! Mi-ar plăcea chiar să fiu umbrela ce întâmpină picăturile grăbite, oprindu-le din cadenţa pătimaşă!

 Dacă închid ochii, mi se pare că merg prin ploaie, o aud, îi simt mirosul, dar eu rămân mereu uscată; orice aş face, ea nu ma udă. Port mereu aceeaşi rochie verde, iar fericirea inexplicabilă ce mă inundă mă face să nu îmi mai doresc nimic…decât să fim doar eu şi ploaia! Să calc pe picături, să le culeg, să le suflu ca şi când ar avea aripi, apoi ele să revină iar şi iar la mine!

Dar iată că deschid ochii… îmi dau seama că m-am înălţat şi nu mai pot atinge apa, tălpile-mi sunt însetate; dar iată că se porneşte ploaia şi, pentru prima dată, simt fiecare strop topindu-se pe pielea mea. Curând voi fi şi eu ca ei…pe pielea altcuiva…

~ Elena Coman ~

Minciuna – iadul meu.

Am fost învăţată să nu mint, să sper, să cred că totul va fi bine, dar într-o zi… m-am prăbuşit. Eram confuză, era frig, în jurul meu vedeam doar ceaţa, tremuram şi uşor o lacrimă s-a smuls, fără voia mea a căzut pe obraz şi s-a pierdut usor pe bărbia care tremura încercând să ascundă nesiguranţa.

Am descoperit că de fapt eram în duel cu mine, cu mintea şi gândurile mele. Curând tot mai mulţi fiori aveau să îmi cuprindă trupul blajin, nevinovat, obligat să facă un pas hotărâtor, înainte sau înapoi. Mă aflam defapt pe marginea unei prăpăstii… Puteam să mă condamn singură, sărind în abis, zdrobindu-mi toate visele, dorinţele, plăcerile. Puteam să mă arunc în ghearele adevărului, să mă sfâşie, suportând consecinţele sau puteam să mint, să fiu aplaudată, cineva să îmi întindă o mână să mă ridic, să mă îndemne să nu privesc în gol, ba chiar să îmi laude “confesiunea” spunându-mi : “Cât curaj! Ce voinţă! “. Am ales calea uşoară. Am minţit. Deşi până să iau această decizie sufletul îmi era parcă supus unei torturi, conştiinţa mă chinuia , îmi provocam singură răni adânci, dar senzaţia a dispărut.

Eram fericită. De ce? Pentru că totul era în favoarea mea. Câştigasem parcă un trofeu şi adunam laurii. Nu mă gândeam că nu era luat pe merit ci pur şi simplu mă bucuram de moment… şi în fond era doar o minciună nevinovată spusă de un copil naiv.

Nu după mult timp am fost supusă din nou testului, să aleg calea dreaptă, dar lunga şi dureroasă sau să trişez şi să scurtez drumul? Din nou ispita a fost mare. Am minţit. Şi mi-a plăcut. Deja trecusem la alt nivel. Nu doar că nimic nu mă mai facea să regret, dar făceam planuri cum să îmi îmbunătăţesc tactica, nimeni să nu afle, toţi să continue a-mi fi prieteni.

Aşa că am învăţat să mint, să înşel, să ascund. Nu mai eram eu. Răul îmi guverna trupul şi mintea. Copilul naiv era de fapt un mic demon, parşiv şi rece, cu chip dulce, înduioşător, privire caldă, parcă îţi era imposibil să crezi că o fiinţă atât de pură poate minţi, dar totul era o mască. Minciunile creşteau, se încolăceau, se lipeau de mine iar copilul scăpase totul de sub control. Îi era teamă de ce va urma, vroia parcă să lase totul în urmă şi să fugă departe, atât de departe încât să nu îl cunoască nimeni şi să nu se afle că totul era o înscenare şi că el juca un rol, un rol atât de bine pus la punct încât puteai jura că altcineva era autorul acestor farse. Mi-am spus: “Opreşte-te! Ce faci? Eşti oarbă? Cine ţi-a umbrit gândurile?” şi băteam puternic cu pumnii în tâmple. Capul îmi zvâcnea. Ochii roşii se împăienjeneau. Plângeam şi imploram ca totul să fi fost un vis urât. Să bat din palme şi să mă trezesc. Dar nu era asa. S-a aflat.

Toţi mă priveau ciudat. Se simţea atâta repulsie în jur, privirea lor era plină de ură, dacă le-aş fi putut citi gândurile în acel moment eram sigură că sunau gen: “Pleacă, să nu te mai văd!” , “Nu vrem să ne mai jucăm cu tine, eşti rea. Dispari!”, ” Te urăsc, ne-ai făcut prea mult rău.”, “ Să nu îndrăzneşti să ne priveşti în ochi!”, “ Nu vezi că ne este silă de tine?” şi regretăm, dar degeaba, nimeni nu vroia să mă mai asculte şi să înţeleagă de ce am făcut asta. Faţă de mine cu toţii aveau un sentiment de repulsie. Plângeam, ceream îndurare, milă chiar, aş fi dat orice. Orice, înțelegi? Ca să fie totul ca înainte… Mă izolasem. Eram eu şi cu mine. Îmi reproşam, mă acuzam ,vroiam doar să treacă timpul şi lumea să uite, pentru că se spune că o data cu trecerea timpului toate dispar, dar nu a fost aşa. Era prea grav. Nimeni nu m-a putut ierta. Şi am rămas singură. Tot timpul singură. M-am obişnuit cu ideea şi mi-am spus: “Ce mai ai de pierdut? Joacă şi ultima carte ” şi am luat-o iar pe calea greşită şi am minţit.

Acum sunt mare… sau cel putin aşa îmi place să mă consider, pentru că mereu voi rămâne un copil. Şi mint. Mereu mint. E un viciu. Parcă e singura cale să scap de tot, să mă eliberez de probleme. Am avut mult de pierdut. M-am blestemat, mi-am reproşat mie însămi, m-am torturat dar tot am minţit. E uşor să minţi, şi uneori e chiar necesar, dar se ştie că orice e prea mult strică. Aşa că eu continui să mă lupt cu mine, să încerc să mă schimb, sunt într-o stare malignă, dar am nevoie de cineva care să îmi fie alături, să strig : “AJUTOR !” şi să mi se întindă o mână. Doar atunci voi birui. Mai am o singură speranţă, dragostea. Ea este mai puternică decât orice. Este singura care poate învinge şi singura care mă poate ajuta să mă eliberez de această povară pe care o port pe umeri încă din copilărie, minciuna.

~ Madalina Matei

Tu şi cu mine.

Nu mă urî pentru ceea ce sunt
Iubeşte-mă pentru ce o să te mint
Nu sunt un romantic
Dar pot fi oricând insensibil
Fără inimă o să te îngrop în propriile-ţi vise
O să te atac, o să mă prefac că simt şi o să te-nving.
O să privesc cum iubirea ţi se coagulează şi rămâne o rană.
O să te folosesc, o să te arunc şi iar o să te folosesc
Totul se face după bunul meu plac
O să fac apel la plăcere
O să te disec. O să te formez.
O să te imprăştii. O să te culeg.
O să te iau şi o să te aprind.
Până la urmă eşti o floare din rai.

© Vartolomei Grigori

Singură la o şuetă

            Paşi…în capul meu răsunau doar paşii mei pe cimentul obscur. Mă grăbeam spre nu-ştiu-ce destinaţie, care oricum nu ar fi reprezentat finalul călătoriei. Mi-am dat seama că sunt singură. Era atât de linişte…o linişte apăsătoare care nu mă lăsa să respir, simţeam nevoia să mă desprind de trupul meu şi să mă înalţ către idealul înnegurat şi nocturn. Mi-aş fi dorit ca măcar pentru o secundă, pentru un minut să pot privi lumea asta plină de nimicuri înăbuşitoare şi infinite. Am realizat că mă oprisem în faţa unei biserici. Că fusese doar un gest simplu, impropriu sau că acolo a trebuit să mă găsesc la momentul respectiv, nu ştiu, dar poate că nici nu trebuie să ştiu. Nu vroiam să ajung acasă, aşa că primul impuls mi-a îndreptat gândurile spre lăcaşul dinaintea mea. Am intrat. N-aş putea spune cu certitudine ce am simţit acolo, dar o linişte necesară mi s-a aşternut pe pleoape. Am aprins o lumânare. M-am gândit atunci, absurd cred, fără nici un fel de răspuns cum de o simplă flacără aproape neînsemnată poate transmite atâta căldură sufletească şi lumină! Pentru o clipă am încetat să mă mai simt singură! Dar ceasul ticăia la mâna mea ca susurul apei ce curge agale şi netulburată. Am pornit spre… nu aveam idee unde mă duceam. Dar nu aş fi vrut să întâlnesc pe nimeni în acel moment. Mi-a trecut prin cap, foarte vag, dorinţa de a fi ţinută în braţe, dar de către cineva care să nu-mi ceară cuvinte în schimb. Să fie acolo pentru mine şi atât! Însă dezamăgirea îşi croi drum, din nou, către inima mea, căci ştiam că nu există o asemenea fiinţă sau că, cel puţin, eu nu o voi întâlni vreodată. Eram convinsă. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci de ce mă simţeam atât de singură, cu certitudine aş fi ezitat să răspund; nu datorită temerii sau, poate, ruşinii, ci dintr-un motiv banal şi, evident, de necrezut pentru toţi ceilalţi: pentru că nu ştiam de ce mă simţeam astfel! Consider cu tărie că unele lucruri sunt mai presus de orice explicaţie sau element uman posibil, cuvintele ar fi devenit incoerente şi inutile căci scopul lor nu ar face decât să surprindă totul într-o lumină uşor penibilă şi copilărească. Uneori mă frământ zadarnic spre a găsi un sens tuturor acestor furtuni năprasnice pe care doar eu le pot simţi. Însă, alteori sunt convinsă de faptul că unele minuni sau neplăceri fireşti nu trebuie înţelese niciodată. Dacă le-am divulga misterul şi-ar pierde farmecul cu ajutorul căruia provoacă minţile şi inimile noastre în faţa unor evenimente de neimaginat. Ce ar mai însemna bucuria izbânzii din final? Ar mai exista împlinirea interioară de care toţi suntem însetaţi, însă foarte puţini găsesc cu putinţă a o obţine? Dar noi nu cunoaştem simbolistica fericirii şi ni se ia acest drept atunci când devenim impuri, când nu mai credem în ea, când uităm cine suntem, pentru ce existăm şi ce ne dorim. Este în permanenţă un dublu joc cu dublă conotaţie. Nici unul dintre sensuri nu va fi identificat vreodată. Suntem datori să primim darurile sufletului aşa cum vin, ca nişte palme, ori asemenea unor calde sărutări, însă nicicând să mai îndrăznim a nega existenţa unui sentiment mai sincer şi mai diafan decât fericirea. Am senzaţia că m-am desprins de realitate, iar revenirea va fi din ce în ce mai dureroasă. Nimeni, însă, nu mi-a spus vreodată că aş putea alege: să mă întorc sau să rămân. Desigur, mi-e frică. Recunosc şi accept. Nu mi-a fost niciodată mai frică ca acum; şi totuşi ştiam că acest moment va veni. Dar cum aş putea eu şti dacă mai bine îmi va fi aici, unde pot exista cu sufletul la vedere sau acolo, printre mii şi mii de întrebări, numai eu şi cu mine însămi şi gustând câte un strop din sufletul şi mintea celorlalţi? Greu de ales! Până mă voi decide, voi rămâne aici, la umbra unui copac!

~ Elena Coman ~