Lumea între vis și realitate

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca

Sentiment murdar

Esti doar un obstacol
Tu esti tu…
Iar eu…vreau realitate
Miros de pulbere fina
Iti explodeaza simturile…
Emotiile te scot la iveala.
Te miri si vrei sa ma concepi.
Nu te obosi sa intelegi, nu te obosi sa ma crezi,
Nu te obosi sa treci totul in abstract
Nu te obosi sa mai visezi
Traieste’ti clipa, joaca-ti sentimentele
Inima ta e pot-ul si in sange ai zarurile
Victoria nu este totul
Atunci de ce tu si nu alta?
De ce iubire in loc de soare si lumina?
Stop !
Miros de pulbere fina
Si benzina in ochii tai.
Iubirea incendiara si dorinta carnala.
Apar ochii de copil prin gratii de vise.
Viata vesnica si moarte usoara.
Esti numai tu.
Esti demon iar inima-mi iti este cusca
Esti copila dar sufletul ti-e murdar.
Esti prima mea greseala dar ultima alegere corecta.

© Vartolomei Grigori