Singură la o şuetă

            Paşi…în capul meu răsunau doar paşii mei pe cimentul obscur. Mă grăbeam spre nu-ştiu-ce destinaţie, care oricum nu ar fi reprezentat finalul călătoriei. Mi-am dat seama că sunt singură. Era atât de linişte…o linişte apăsătoare care nu mă lăsa să respir, simţeam nevoia să mă desprind de trupul meu şi să mă înalţ către idealul înnegurat şi nocturn. Mi-aş fi dorit ca măcar pentru o secundă, pentru un minut să pot privi lumea asta plină de nimicuri înăbuşitoare şi infinite. Am realizat că mă oprisem în faţa unei biserici. Că fusese doar un gest simplu, impropriu sau că acolo a trebuit să mă găsesc la momentul respectiv, nu ştiu, dar poate că nici nu trebuie să ştiu. Nu vroiam să ajung acasă, aşa că primul impuls mi-a îndreptat gândurile spre lăcaşul dinaintea mea. Am intrat. N-aş putea spune cu certitudine ce am simţit acolo, dar o linişte necesară mi s-a aşternut pe pleoape. Am aprins o lumânare. M-am gândit atunci, absurd cred, fără nici un fel de răspuns cum de o simplă flacără aproape neînsemnată poate transmite atâta căldură sufletească şi lumină! Pentru o clipă am încetat să mă mai simt singură! Dar ceasul ticăia la mâna mea ca susurul apei ce curge agale şi netulburată. Am pornit spre… nu aveam idee unde mă duceam. Dar nu aş fi vrut să întâlnesc pe nimeni în acel moment. Mi-a trecut prin cap, foarte vag, dorinţa de a fi ţinută în braţe, dar de către cineva care să nu-mi ceară cuvinte în schimb. Să fie acolo pentru mine şi atât! Însă dezamăgirea îşi croi drum, din nou, către inima mea, căci ştiam că nu există o asemenea fiinţă sau că, cel puţin, eu nu o voi întâlni vreodată. Eram convinsă. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci de ce mă simţeam atât de singură, cu certitudine aş fi ezitat să răspund; nu datorită temerii sau, poate, ruşinii, ci dintr-un motiv banal şi, evident, de necrezut pentru toţi ceilalţi: pentru că nu ştiam de ce mă simţeam astfel! Consider cu tărie că unele lucruri sunt mai presus de orice explicaţie sau element uman posibil, cuvintele ar fi devenit incoerente şi inutile căci scopul lor nu ar face decât să surprindă totul într-o lumină uşor penibilă şi copilărească. Uneori mă frământ zadarnic spre a găsi un sens tuturor acestor furtuni năprasnice pe care doar eu le pot simţi. Însă, alteori sunt convinsă de faptul că unele minuni sau neplăceri fireşti nu trebuie înţelese niciodată. Dacă le-am divulga misterul şi-ar pierde farmecul cu ajutorul căruia provoacă minţile şi inimile noastre în faţa unor evenimente de neimaginat. Ce ar mai însemna bucuria izbânzii din final? Ar mai exista împlinirea interioară de care toţi suntem însetaţi, însă foarte puţini găsesc cu putinţă a o obţine? Dar noi nu cunoaştem simbolistica fericirii şi ni se ia acest drept atunci când devenim impuri, când nu mai credem în ea, când uităm cine suntem, pentru ce existăm şi ce ne dorim. Este în permanenţă un dublu joc cu dublă conotaţie. Nici unul dintre sensuri nu va fi identificat vreodată. Suntem datori să primim darurile sufletului aşa cum vin, ca nişte palme, ori asemenea unor calde sărutări, însă nicicând să mai îndrăznim a nega existenţa unui sentiment mai sincer şi mai diafan decât fericirea. Am senzaţia că m-am desprins de realitate, iar revenirea va fi din ce în ce mai dureroasă. Nimeni, însă, nu mi-a spus vreodată că aş putea alege: să mă întorc sau să rămân. Desigur, mi-e frică. Recunosc şi accept. Nu mi-a fost niciodată mai frică ca acum; şi totuşi ştiam că acest moment va veni. Dar cum aş putea eu şti dacă mai bine îmi va fi aici, unde pot exista cu sufletul la vedere sau acolo, printre mii şi mii de întrebări, numai eu şi cu mine însămi şi gustând câte un strop din sufletul şi mintea celorlalţi? Greu de ales! Până mă voi decide, voi rămâne aici, la umbra unui copac!

~ Elena Coman ~