Lumea între vis și realitate

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca

Prima atingere.

Simt prima atingere răsunând în neantul gândirii mele…
Îmi aduc aminte de primul zâmbet
ca de o rană nesfârșită ce mi-a frăgezit pielea…
Port tatuat pe obraz primul sărut,
Aștept cu fiecare clipă momentul revederii,
Vreau ca simpla noastră idilă
ce ne-a cuprins sufletele de copii
să putrezească ușor ca o portocală stricată,
să nu regăsesc nimic din ce am fost și voi fi,
să nu primesc nici simplul la revedere;
Vreau ca inima să-mi păstreze
Imaginea ta, ca o cameră cenzurată
De pereții vineții ai tristeții…
Și un singur lucru mai important decât orice,
chiar decât tot ce ai visat sau ai sperat…
Să rămân amintirea nebună
a unei trăiri copilărești
și să mă sparg ca un pahar de cristal
în străfundurile inimii tale,
prinț al reveriilor mele,
îngerul suferinței și mesagerul durerii
din care mi-am hrănit sufletul răpus.
Nu vreau să-ți mai văd ochii mirobolanți
în lumina cețoasă a minciunii!
Te vreau ca ieri,
apostolul nevăzut al unei fericiri pe care nu am găsit-o niciodata !

*Bădilă Diana,

cl. a VI-a,

C.N. ”GH.M. MURGOCI” BRĂILA

Obsesie

Nu vrei să ne zgâriem printre corali?
Avem timp; luna se va oxida abia pe 15.
Am pus stelele în cutia de gablonzuri
Iar sărutul tău îl port şi acum ca o camee.
Muşc din excesul corolei de azalee
Şi adorm suav între constrângeri ascuţite.
Mă ascund ca un copil, printre şuviţe,
Speriat de cum fulgeră şi tună.
Ia-mă de mână, îneacă-mă în gene
Cu un sărut de noapte bună.
Punct mort.
De acum sunt în letargie până mâine…
Până azi…
Până acum…
Când iţi revăd haosul hipnotic al cyanului.
Apar efectele coreei, râd nervos şi imatur.
Tu eşti viciu, sedativ, letal şi tot ce este pur.

*Codreanu Isabella

Picurând

Mă uit în sus, încercând să pătrund pânza aproape invizbilă a umbrelei şi să simt picăturile de ploaie pe care le aud lovindu-se de mine asemenea valurilor de stânci. Deşi tălpile-mi sunt îngheţate, le simt moi şi încrezătoare. Nu mi-e frig.

Aş vrea doar să pot atinge ploaia, să o cuprind in palme, să o gust cu varful limbii şi apoi să o închistez în sufletul meu. Iubesc cu patimă ploaia! Mi-ar plăcea chiar să fiu umbrela ce întâmpină picăturile grăbite, oprindu-le din cadenţa pătimaşă!

 Dacă închid ochii, mi se pare că merg prin ploaie, o aud, îi simt mirosul, dar eu rămân mereu uscată; orice aş face, ea nu ma udă. Port mereu aceeaşi rochie verde, iar fericirea inexplicabilă ce mă inundă mă face să nu îmi mai doresc nimic…decât să fim doar eu şi ploaia! Să calc pe picături, să le culeg, să le suflu ca şi când ar avea aripi, apoi ele să revină iar şi iar la mine!

Dar iată că deschid ochii… îmi dau seama că m-am înălţat şi nu mai pot atinge apa, tălpile-mi sunt însetate; dar iată că se porneşte ploaia şi, pentru prima dată, simt fiecare strop topindu-se pe pielea mea. Curând voi fi şi eu ca ei…pe pielea altcuiva…

~ Elena Coman ~

În vid

Negru. Un spaţiu gol, infinit – se întinde de-a lungul şi de-a latul meu. Mă privesc şi nu mai am culoare. Sunt deasemenea în alb şi negru. Sunt singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune. Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-un vid infinit, inconştientă şi plină de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare. Uneori, e greu să recunoşti că ai nevoie de ajutor. E greu să recunoşti că ai nevoie de un sfat. E greu să recunoşti că ai nevoie de prieteni. De familie. De toţi cei dragi ţie. Ţi-e greu să spui ‘îmi pare rau’. Ţi-e greu să-i laşi în urmă.

Sunt într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaura neagră, invizibilă. Azi sunt în negru. Azi port doliu pentru suferinţa ta. Azi sunt în depresie. Azi cineva mă întreabă : “Ce ai?” iar eu îi răspund sec: “nimic.” . Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni nu mă poate vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de chipul palid şi speriat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: “Ţi-a fost dor de mine? “.

©` Ioana Popa

Pour une amie…

Îţi simt zâmbetul într-o ramă.

Îmi lipseşti, ştiai? Spune, ştiai?

 

Dacă-mi sărut degetele regăsesc parfumul tău

ce din eşarfa-ţi îl sorbeam…

 

Dacă închid ochii mă cufund în palma ta caldă

ce m-ascunde în buclele-ţi zgubilitice…

 

… te-ai schimbat!

 

În fotografie ochii tăi nu se mai văd albaştri…

Mi-e teamă să nu-şi fi pierdut extazul…

Redă-mi-i! Voi avea grijă de ei,

promit!

 

Surd.

Mi-ai răpit cumva ecoul?

Mi s-a părut că ceva-mi lipseşte şi nu ştiam ce!

Dacă ai drum pe aici, adu-mi-l, te rog!

Trebuie să-ţi înapoiez amintirile; le-ai uitat la mine.

 

Îmi lipseşti! … Ştiai?

 

~ Elena Coman ~

Tu şi cu mine.

Nu mă urî pentru ceea ce sunt
Iubeşte-mă pentru ce o să te mint
Nu sunt un romantic
Dar pot fi oricând insensibil
Fără inimă o să te îngrop în propriile-ţi vise
O să te atac, o să mă prefac că simt şi o să te-nving.
O să privesc cum iubirea ţi se coagulează şi rămâne o rană.
O să te folosesc, o să te arunc şi iar o să te folosesc
Totul se face după bunul meu plac
O să fac apel la plăcere
O să te disec. O să te formez.
O să te imprăştii. O să te culeg.
O să te iau şi o să te aprind.
Până la urmă eşti o floare din rai.

© Vartolomei Grigori

C’est pas une chanson d’amour

-         Stai jos! Te rog să taci şi să mă asculţi! Nu ştiu nici măcar dacă-ţi pasă sau dacă ţi-a păsat vreodată! Dar nu mă mai interesează! A venit rândul tău să asculţi şi să înţelegi că nu întotdeauna ai dreptate! Deşi ştii prea bine cum reuşeşti să amăgeşti pe oricine ţi s-ar ivi în cale, totuşi pari prea mândru ca să te poţi stăpâni! Lasă-mă să cred că nu eşti tu acesta! Minte-mă! Ascunzi atât de multe răutăţi încât mă îngrozeşte faptul că ceea ce iubesc la tine sunt doar nişte ochi negri, mari şi goi ce privesc în neant şi gura cu buze rozalii şi moi ce nu mai e demult a mea! Poate că aşa aş vrea să şi rămână, dar am obosit! Eu trebuie sa fiu tu, iar tu să pretinzi o iluzie; ce joc stupid! Dar ştii că s-a terminat, tu întotdeauna ştii! Te urăsc pentru perfecţiunea ta imperfectă! Te urăsc pentru că te iubesc prea mult! Te urăsc pentru frumuseţea trupului tău puternic conturat, ascunzând indicii numai de mine cunoscute; un trup ce-mi aparţine în totalitate: îţi iubesc gâtul, pieptul, braţele puternice, dar calme, palmele-ţi grave dar îmbătătoare, nasul nici prea mare, nici prea mic… toate vor fi veşnic ale mele! Chiar de mă vei obliga, nu ţi le voi înapoia! Te urăsc pentru şarmul de care te foloseşti pentru a mă înduioşa! Te urăsc pentru vocea ce obişnuia să îmi alinte urechea cu şoapte blânde şi armonioase! Te urăsc pentru felul în care mă atingi, te urăsc pentru sărutarea-ţi însetată şi voluptoasă, te urăsc pentru zâmbetul cu care m-ai cucerit şi mi-ai arătat că există fericirea, te urăsc pentru privirea nonşalantă ce mă trezeşte în zori şi în care se revarsă sentimente pe care numai tu le poţi avea! Te urăsc pentru că te iubesc! Te iubesc pentru că te urăsc! Nimeni vreodată nu mi-a mai făcut atâta rău, dar numai tu poţi să o faci! Mă otrăveşti cu tăcerile tale şi m-ai făcut dependentă de tine! De-asta nu-ţi voi da drumul niciodată! Ciudat fel de a iubi mai ai! Şi nici măcar nu ştiu dacă de fapt mă iubeşti! Oare chiar exişti? Mi-e teamă că tu nu eşti decât în imaginaţia mea şi mă voi trezi cu absenţa prezenţei tale. Şi ştii bine că nu ar fi prima dată! M-ai lăsat singură crezând că ai dispărut; însă ai apărut ca din ceaţă cu un buchet de crini albi şi mi-ai spus că eşti un nenorocit, dar că mă iubeşti. Şi te-am crezut! Cum altfel?! Eşti un mare mincinos! Să nu încetezi vreodată cu minciunile, căci nu te voi mai iubi. Tu nu poţi exista fără toate acestea şi pentru toate acestea eu te iubesc! Şi vei fi al meu pentru totdeauna, însă acum te urăsc! Te urăsc pentru 5 minute, atât cât mi-a luat să-ţi spun toate astea! Cadourile tale cele mai de preţ au fost lacrimile mele; tu eşti un iubit dificil! Dar nu-mi pasă! Te vreau! Te vreau în toată splendoarea ta! Să nu uiţi vreodată că m-ai rănit, dar sărutându-mi rănile mi le-ai umplut cu veninul iubirii tale arzătoare. Prin tine exist! Eşti al meu şi te urăsc pentru asta! Tu eşti perfecţiunea şi armonia lipsurilor şi imperfecţiunii mele! Ţi-am pierdut iubirea, s-a răspândit pretutindeni prin mine! Gata! Acum poţi să pleci! Eşti gol şi fumuriu, nu te mai ai pe tine; rămâi al meu!

EL se repede către EA, o lipeşte de el până ce trupurile lor aproape se contopesc şi o sărută aşa cum numai el are putea să o facă. Rămân îmbrăţişaţi, tăcuţi, privindu-se în ochii ce sugerau o iubire nemărginită ce izvora din ei şi sărutându-se la intervale regulate pentru a se sătura unul de celălalt până la lăsarea întunericului.

~ Elena Coman ~