Când ești o mașinuță de tinichea boțită…

De vreme ce ești o mașinuță de tinichea boțită, Cosînzeano, cum mai porți basmul prin clipe fără să fii acea firavă asemănare a lui cu omul?
Oh, ești un om! Ești pe deasupra și femeie. Ești absolut. Dar omul nu e, omul trăiește tânăr în atacul de cord al plumburiului de cincizeci de ani, ce visează că fosta soție îi înșiră tigăncușe sub creștet și sub inimă, dar inima lui nu mai e, sau nu mai fuge …

Omul îmbătrânește și-și întinde cearșaful alb peste pieptul dezgolit și înghețat. E încă tânăr…
Omul iubește cimentul din pereții dormitorului pentru că patima lui i-a topit, dar nu știe dacă e acasă.
Omul a fost briza promisă unei fete ce se juca cu chibriturile – pruncul ai cărui ochi nu i-au mai cîntat. „Nu există decît  o singură greșeală:  teama de a greși!”  – Georg Hegel

… sau de a te defini, colorându-te drept un roșu greșit;
… de-a fi greșeala și valul în plus, ce-a scufundat ruginitul vas în care zăboveau doi amorezi, iar apoi și-a spart suflul pentru a se ridica în atmosferă și a pluti.

Nu vrea încă să i se spargă visul, deși știe că mâine va absorbi lumina toată, și că mai toți copiii vor prinde a încărca câmpul comun și împărțit prin ruptură al iubirii fără a fi cunoscut ce înseamnă să chicotești la soare. Dar mâine va veni, mâine e acum, acum e când norul își sfâșie materia înainte de a capitula în fața astrului. Mai e timp. Mai e timp pentru a ploua, pentru a plânge în viteză și a pleca din cer.  Norul va plânge sărat, cu estetica unui val  iar apoi, șuvoiul brun de pe pământ nu va ști de ce nu poate fi val din nou… Dacă societatea ar fi un lanț trofic, omul ar fi consumat de idee. Nu ar aștepta să-i fie sparte oasele de porțelan – le va sparge singur. Așa, societatea se va extazia mai repede atunci când ideea e la majoratul și la sfârșitul ei, încheierea cvartetului de magie pentru transformarea ei în cutiuța de tinichea, de unde va ieși minunea…

Tu, Cosînzeano, ești de tinichea. Ești minune. Ești om. Iar omul e pâlpâirea dintre realitate și vis, când spațiul nu e al lui, iar timpul a evadat. Omul nu e aici, omul e între apus și sinistru, și e teatrul de război dintre ele.

Tic-tac. Tic-tac.

Pînă la explozie a mai rămas: o lume.

`Constance Roșca

Lumea între vis și realitate

Ți-am dat întîlnire în vis.

Cade ceafa ta uitată pe un colț al pernei – îți cântă un glas înăuntrul sensibilității auzului, dar altele te vizitează des, neinvitate și obraznice bacante ce nu-ți vor cânta la sicriu…

Mai știi cum era glasul meu?

Te trage, egoist, spre el.

Bună, străine. Eu te iubesc.

Bântui liniștită banca pe care stai – da, ai stat mereu pe ea,- și pleci ochii spre solul umed. Te-am mințit. Tu nu stai pe bănci. Băncile sunt tăiate din copaci minori pentru oameni ocupați și oameni în apus, a căror esență este-nfiorată-n aripi de pasare sedentară și plumburie, iar noi suntem încă tineri.

Atît de tineri…

Întorci capul după tălpile mele dezgolite, și, deși juri în ființa ta că le păstram cuminte în poala ta, vezi numai două becuri albe pe o pînză beată de culoare: eu și locul pentru tine. Pașii ți se supun încet, recunoscându-ți împărăția, și cad în existența mea, dar cad și eu cu tine. E destul spațiu pentru două inimi în închipuirea unui abis al necuvântătorilor, în care și noi tăcem sacri aievea unor stele grele și sculptate. Lasă-mă să-ți țin capul într-un sărut! Nu aș vrea să-ți pierzi privirea în negura pe care o luminăm.

Suntem ultimele flăcări ale unui soare neînțeles și căzut sub lume, suntem particule din el… Cine ne-a înțeles vreodată pe noi, cei care posedăm o ardere atît de stinsă, cine ne-a lăsat să umplem spațiul dintre geamul și pervazul lor pustiit, cine ne-a așteptat în albă maturitate pe un scaun din fața unei case albastre?

Mi-ai reproșa dacă ți-ar veni cuvintele acasă și ai ști unde ai existat atunci, fără mine? Cuvintele sunt frumuseți orbite… Nu ai decît să faci dragoste cu eternitatea dintre litere – golul pentru firea ta – ca să-și deschidă sertarul cu praf de vise și să-ți arate unde e adevăr și unde e paralela lui dulce.
Dar singura paralelă, aici, sunt eu.Te invadez, evadez din tine, te inspir, te expir. Aici, pot fi tot și peste tot, o gravă încălcare a cărților cu reguli ale existenței pe care le-ai ascuns în tine, dar știi că în vene-ți curge apă din gândul meu amar și societatea tot în mine s-a reîncarnat, dar îți ajunge cât sunt eu. Pentru că sunt pentru tine.

Pentru tine…

Mai știi cum era glasul meu?

E valul ce îți învelește spumos și însorit pleoapele în ajunul zorilor, ce te vor fura la a șaptea izbire a cucului din lut de arca timpului nou, a timpului unei zile noi. Mă cauți flămând, mă cauți naiv. Eram acolo, eram pulsul de sub cearșaful tău, eram gînd. Și gînd voi fi mereu, pentru că în ziua ta nu e loc pentru mine. Mă așez, secată de magie, într-un capăt neexplorat al inimii tale, după gratiile de fier pe care au crescut flori arămii ale dorului meu, cu un ceas pe mîna rece și unul în suflare.

Tic-tac, tic-tac…

Bate inima ta și acele vremii mele stricate.
Te scoli și aluneci pe strada plină de cuvânt, trăgându-ți amorul roșu din spate, sperând că mă ascund, din nou, după el, pentru că lumea între vis și realitate e Cosmosul în care noi doi valsăm în tubul unei orgi neauzite. Și tot valsăm, și valsăm… Iar eu nu te mai petrec cu privirea de sticlă dintr-un tren gălăgios: ți-am dat întîlnire în vis.

`Constance Roșca