Minciuna – iadul meu.

Am fost învăţată să nu mint, să sper, să cred că totul va fi bine, dar într-o zi… m-am prăbuşit. Eram confuză, era frig, în jurul meu vedeam doar ceaţa, tremuram şi uşor o lacrimă s-a smuls, fără voia mea a căzut pe obraz şi s-a pierdut usor pe bărbia care tremura încercând să ascundă nesiguranţa.

Am descoperit că de fapt eram în duel cu mine, cu mintea şi gândurile mele. Curând tot mai mulţi fiori aveau să îmi cuprindă trupul blajin, nevinovat, obligat să facă un pas hotărâtor, înainte sau înapoi. Mă aflam defapt pe marginea unei prăpăstii… Puteam să mă condamn singură, sărind în abis, zdrobindu-mi toate visele, dorinţele, plăcerile. Puteam să mă arunc în ghearele adevărului, să mă sfâşie, suportând consecinţele sau puteam să mint, să fiu aplaudată, cineva să îmi întindă o mână să mă ridic, să mă îndemne să nu privesc în gol, ba chiar să îmi laude “confesiunea” spunându-mi : “Cât curaj! Ce voinţă! “. Am ales calea uşoară. Am minţit. Deşi până să iau această decizie sufletul îmi era parcă supus unei torturi, conştiinţa mă chinuia , îmi provocam singură răni adânci, dar senzaţia a dispărut.

Eram fericită. De ce? Pentru că totul era în favoarea mea. Câştigasem parcă un trofeu şi adunam laurii. Nu mă gândeam că nu era luat pe merit ci pur şi simplu mă bucuram de moment… şi în fond era doar o minciună nevinovată spusă de un copil naiv.

Nu după mult timp am fost supusă din nou testului, să aleg calea dreaptă, dar lunga şi dureroasă sau să trişez şi să scurtez drumul? Din nou ispita a fost mare. Am minţit. Şi mi-a plăcut. Deja trecusem la alt nivel. Nu doar că nimic nu mă mai facea să regret, dar făceam planuri cum să îmi îmbunătăţesc tactica, nimeni să nu afle, toţi să continue a-mi fi prieteni.

Aşa că am învăţat să mint, să înşel, să ascund. Nu mai eram eu. Răul îmi guverna trupul şi mintea. Copilul naiv era de fapt un mic demon, parşiv şi rece, cu chip dulce, înduioşător, privire caldă, parcă îţi era imposibil să crezi că o fiinţă atât de pură poate minţi, dar totul era o mască. Minciunile creşteau, se încolăceau, se lipeau de mine iar copilul scăpase totul de sub control. Îi era teamă de ce va urma, vroia parcă să lase totul în urmă şi să fugă departe, atât de departe încât să nu îl cunoască nimeni şi să nu se afle că totul era o înscenare şi că el juca un rol, un rol atât de bine pus la punct încât puteai jura că altcineva era autorul acestor farse. Mi-am spus: “Opreşte-te! Ce faci? Eşti oarbă? Cine ţi-a umbrit gândurile?” şi băteam puternic cu pumnii în tâmple. Capul îmi zvâcnea. Ochii roşii se împăienjeneau. Plângeam şi imploram ca totul să fi fost un vis urât. Să bat din palme şi să mă trezesc. Dar nu era asa. S-a aflat.

Toţi mă priveau ciudat. Se simţea atâta repulsie în jur, privirea lor era plină de ură, dacă le-aş fi putut citi gândurile în acel moment eram sigură că sunau gen: “Pleacă, să nu te mai văd!” , “Nu vrem să ne mai jucăm cu tine, eşti rea. Dispari!”, ” Te urăsc, ne-ai făcut prea mult rău.”, “ Să nu îndrăzneşti să ne priveşti în ochi!”, “ Nu vezi că ne este silă de tine?” şi regretăm, dar degeaba, nimeni nu vroia să mă mai asculte şi să înţeleagă de ce am făcut asta. Faţă de mine cu toţii aveau un sentiment de repulsie. Plângeam, ceream îndurare, milă chiar, aş fi dat orice. Orice, înțelegi? Ca să fie totul ca înainte… Mă izolasem. Eram eu şi cu mine. Îmi reproşam, mă acuzam ,vroiam doar să treacă timpul şi lumea să uite, pentru că se spune că o data cu trecerea timpului toate dispar, dar nu a fost aşa. Era prea grav. Nimeni nu m-a putut ierta. Şi am rămas singură. Tot timpul singură. M-am obişnuit cu ideea şi mi-am spus: “Ce mai ai de pierdut? Joacă şi ultima carte ” şi am luat-o iar pe calea greşită şi am minţit.

Acum sunt mare… sau cel putin aşa îmi place să mă consider, pentru că mereu voi rămâne un copil. Şi mint. Mereu mint. E un viciu. Parcă e singura cale să scap de tot, să mă eliberez de probleme. Am avut mult de pierdut. M-am blestemat, mi-am reproşat mie însămi, m-am torturat dar tot am minţit. E uşor să minţi, şi uneori e chiar necesar, dar se ştie că orice e prea mult strică. Aşa că eu continui să mă lupt cu mine, să încerc să mă schimb, sunt într-o stare malignă, dar am nevoie de cineva care să îmi fie alături, să strig : “AJUTOR !” şi să mi se întindă o mână. Doar atunci voi birui. Mai am o singură speranţă, dragostea. Ea este mai puternică decât orice. Este singura care poate învinge şi singura care mă poate ajuta să mă eliberez de această povară pe care o port pe umeri încă din copilărie, minciuna.

~ Madalina Matei